Învățare prin obligație

de Iulia Linga

Astăzi mă preocupă subiectul cât de nefericiți devin copiii din cauza presingului pe învățătură. Tot mai des întâlnesc discuții despre cât este de dificil pentru părinții cu copii şcolari să facă faţă la dezinteresul tinerei generaţii. Și mă gândesc de ceva timp la asta şi înţeleg că nu este o problemă simplă. Este un ghem încâlcit de emoţii, aşteptări, traume, împletite în multe noduri. Părinţii sunt frustraţi că copiii lor nu vor din proprie iniţiativă să iubească şcoala şi încearcă să-i impună, să-i şantajeze emoţional, să le interzică din activităţile preferate, toate aceste metode fiind parte dintr-o luptă majoră, care se desfăşoară  zi de zi, epuizind emoţional. Deşi, aceste metode sunt justificate cu „interesul major al copilului”, reprezintă doar emoţiile părinţilor, ecouri din copilărie, la care aceştia nu pot face faţă. Acei oameni care au fost supuși presiunilor pe tema „învățatului”, vor proceda la fel și devenind părinţi,  dar cineva trebuie să rupă acest cerc vicios. Știu că grijile sunt mari, că „Ce ma fac cu copilul ista când crește?  Unde o să ajungă?”, dar știu sigur că sunt doar frici, neîntemeiate dar cu „ochii foarte mari”. Spun neîntemeiate, pentru că studiind cine și ce a ajuns din colegii mei de şcoală, mi-am demonstrat ferm că reuşita şcolară nu este direct proporţională cu succesul în viaţă.

Aşa dar, părinţii sunt cei ce trebuie să lucreze, dar nu asupra copilului, ci asupra propriilor frici. Acestea îi fac să devină stresaţi şi să-şi streseze copiii, la rîndul lor. Cu cât mai multă presiune este pusă pe copil ca să înveţe, fie psihică sau chiar fizică, cu atât mai tare îi va displăcea copilului acest proces. Dacă acesta din urmă se teme să vină acasă şi să anunţe părinţii că a primit un 7, în subconştientul lui se înscrie o programă care asociază reuşitele sale cu pedeapsa şi sentimente de insecuritate. Din cauza programelor de acest gen dispare motivaţia intrinsecă de a mai învăţa ceva. Acum nu vorbesc de lacunile sistemului de învăţământ care nu ia în calcul particularităţile de învăţare, vreau să pun în evidenţă doar acțiunea extrem de negativă a presiunii părinţilor. Cei care au au simţit pe pielea lor fricile părinteşti, mai ales „ruşinea” lor, nu vor avea tendința să se perfectioneze la locul de muncă, să îmbrăţişeze altă profesie. Această nedorinţă nu este conştientă, este una ascunsă care încearcă să protejeze eul nostru de toate emoţiile şi sentimentele negative care s-au asociat cu învăţatul.

Concluzia : cu cât mai puțină presiune morală punem pe procesul de învăţare, cu atât mai bună va fi atitudinea copilului, faţă de acesta. Am verificat teoria pe mine. Părinţii mei nu au intervenit deloc în relaţia mea cu şcoala. Nu am fost verificată la lecţii, mă pregăteam de ore cu  televizorul în faţă și nu mă certau pentru note. Le mulţumesc lor pentru înţelepciunea de care au dat dovadă. Această atitudine de încredere și lipsa de presiune morală mi-a creat o dragoste deosebită faţă de procesul de învăţare, materializată în nenumărate cursuri şi domenii studiate şi câteva sute de cărţi citite.

Procesul de învăţare ar trebui să se asocieze doar cu emoţii pozitive…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?