Mult blamata programă școlară. Cum este defapt?

de Victoria Coroban

În mai toate discuțiile despre educație, care deobicei sunt supărate și exprimă multă indignare, se ajunge la programă sau curriculum, care după părerea și a părinților, și a profesorilor, și a elevilor e prost gândit, asta ca să mă exprim elegant. Am zis să analizez mult blamatul Curriculum național. Apropos, o lectură foarte utilă și pentru părinți, nu doar pentru profesori. Poate fi accesat aici. Dacă vi se pare prea mult, vă recomad să citiți măcar introducerea care setează pricipiile pe care se bazează curriculum și obiectivele pe care și le propune.

Am analizat în mod special curriculum pentru clasele primare, dar m-am uitat și pe cel pentru gimnaziu și liceu la mai multe materii. Ca o primă concluzie, se pare că mult discutatul și blamatul curriculum nu este cea mai mare problemă a învățământului nostru. Cu siguranță este loc de mai bine, dar sunt alte lucruri mai grave care nu permit sistemului să se dezvolte măcar la nivelul așteptărilor pe care le setează acest curriculum.

De la început țin să precizez că nu sunt profesionist în educație. Sunt jurnalistă, pasionată de educație, citesc multe cărți și articole din domeniu, particip la dezbateri pe subiecte din educație și sunt facilitator în cadrul comunității UpGrade în Educație.

Principiile de bază ale programei școlare sună foarte bine:

  • Educație centrată pe elev
  • Dezvoltare de competențe
  • Abordare transdisciplinară

Iar dacă vă uitați la copetențele-cheie transversale, adică cele care se vor a fi dezvoltate de-a lungul anilor de școală, indiferent de materie, lucrurile chiar arată minunat.

”Sistemul de competenţe-cheie transversale pentru sistemul de învăţămînt din Republica Moldova a fost definit pe baza competenţelor-cheie stabilite de Comisia europeană şi a profilului absolventului:

  1. competenţe de învăţare/de a învăţa să înveţi;
  2. competenţe de comunicare în limba maternă/limba de stat;
  3. competenţe de comunicare într-o limbă străină;
  4. competenţe acţional-strategice;
  5. competenţe de autocunoaştere şi autorealizare;
  6. competenţe interpersonale, civice, morale;
  7. competenţe de bază în matematică, ştiinţe şi tehnologie;
  8. competenţe digitale, în domeniul tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale (TIC);
  9. competenţe culturale, interculturale (de a recepta şi a crea valori);
  10. competenţe antreprenoriale. ”

Nu e cumva chiar ceea ce ne dorim pentru copiii noștri? Nu e ceea ce cerem în fiecare discuție supărată despre școală și spunem că programa e prost făcută?

Un alt aspect pozitiv din curriculum este libertatea pe care o oferă aceast curriculum profesorilor în alegerea conținuturilor și metodelor de predare. Acestea sunt trecute în curriculum cu titlu de recomandare. Deasemenea, un profesor poate ajusta numărul de ore stabilit pentru o unitate de învățare în funcție de necesitățile elevilor, dar în limita numărului total de ore pentru acea disciplină. Sunt încurajate și recomandate metodele de predare interactive, care presupun implicarea elevilor în activități cât mai diverse, lucru în grup etc. Deasemenea se vorbește de evaluarea reciprocă între elevi și autoevaluare ca fiind componente esențiale ale evaluarii, pe lângă cea făcută de profesor și a procesului de învățare. În curriculum la limba română pentru clasa a V-a profesorii sunt încurajați să implice elevii în stabilirea obiectivelor de învățare.

Și totuși este loc de mai bine

Dacă privești curriculum în ansamblul său și felul cum sunt formulate competențele vezi că școala a rămas în continuare prizonierul teoriei, a învățării de tip academic. Există o tendință, dar foarte firavă încă, de a încuraja activitățile ce au aplicabilitate în viața reală. Totuși, cele mai multe comptențe prevăzute de curriculum țin de cunoașterea de tip academic. Ca să fie mai clar la ce mă refer, Ken Robinson explică în cartea sa ”Școli creative” deosebirea între cunoașterea sau învățarea de tip academic sau propozițională și cea practică sau procedurală. Cunoașterea propozițională e atunci când știi CE să faci, iar cea procedurală atunci când știi CUM. Cunoașterea propozițională sau teoretică implică activități de analiză, deducție și presupune în mare parte lucrul cu cifre sau cuvinte prin citire, ascultare, scriere. Cea procedurală se obține prin implicarea în activități practice cu finalitate palpabilă (obiecte, lucrări, servicii). Cu alte cuvinte, vorbim despre teorie și practică. Ambele tipuri de cunoaștere sunt la fel de importante. Sunt oameni care excelează în activitățile de tip academic (teoretic), iar alții în cele practice. În același timp, o multitudine de profesii presupun ambele tipuri de cunoaștere în egală măsură, cum ar fi medicina, ingineria, agronomie etc. Nu e deajuns să știi CE problemă de sănătate are pacientul, e foarte util să știi CUM se ține bisturiul și ce faci cu el. Pe de altă parte, poți învăța despre același lucru fie prin teorie, fie prin practică, fie prin ambele. Cineva înțelege mai ușor forța de frecare prin explicarea conceptului și formule (cunoaștere propozițională), altcineva o poate înțelege doar cu exemple practice, încercând să alunece pe diverse suprafețe cu diferite feluri de încălțăminte sau încercând să șlefuiască o suprafață (cunoaștere procedurală). Cunoașterea propozițională poate ajuta la dezvoltarea și deprinderea abilităților practice și invers, cunoașterea procedurală poate facilita înțelegerea conceptelor teoretice. Respectiv, competențele pe care le dezvoltăm pot fi din domenii teoretice sau practice. Capacitatea de a analiza un concept sau de a aduce argumente întro dezbatere sunt competențe teoretice. Capacitatea de a organiza o activitate sau de a face o salată sunt competențe practice.

Din această perspectivă, curriuclum național are două mari neajunsuri: ponderea materiilor academice în defavoarea celor practice și artistice și felul în care sunt formulate competențele și subcompetențele.  

Per total, în structura curriculumui materiile teoretice sunt net favorizate în fața celor practice. Câte o oră de arte plastice și educație tehnologică în comprație cu câte 5-6 ore de matematică sau română. Sigur, și la română sau matematică poți dezvolta abilități practice, dar aici avem o altă problemă cu felul în care sunt formulate competențele. Teoretic, chiar în principiile programei se spune: ”Competenţa şcolară este un ansamblu/sistem integrat de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini dobîndite de elevi prin învăţare şi mobilizate în contexte specifice de realizare, adaptate vîrstei elevului şi nivelului cognitiv al acestuia, în vederea rezolvării unor probleme cu care acesta se poate confrunta în viaţa reală. ”

Însă, felul cum sunt formulate cele mai multe competențe îl pot ajuta pe elev mai mult în școală, ca să-și continue studiile sau dacă va alege să aibă profesii preponderent teoretice (profesor, cercetător) și mai puțin îl ajută să gândească în contexte practice. De exemplu, la matematică, în loc de subcompetențe de tipul:

3.1 Perceperea elementelor de limbaj matematic aferent conceptelor de adunare şi scădere.

3.2. Efectuarea adunării şi scăderii numerelor naturale în concentrul 0-10.

3.3. Aplicarea operaţiilor de adunare, scădere şi a proprietăţilor acestora pentru: compunerea şi descompunerea numerelor; aflarea unor numere necunoscute în exerciţii.

De ce nu s-ar formula competențe de genul:

  • Gestionarea unui buget de până la 10 sau 100 lei (bani de buzunar sau primiți cadou).

Aici ai și gândire strategică și ablități de planificare și operații de adunare și scădere. Fără ele nu ai cum să gestionezi bugetul. Acoperi și cunoașterea teoretică și ai și punerea într-un context real și dezvoltare de competențe valabile nu doar în școală, dar și în viața de după pereții școlii. E cu totul alta motivația de a învăța și a preda atunci când spui că învățăm să gestionăm un buget decât atunci când spui că învățăm perceperea elementelor de limbaj matematic sau efectuarea adunării și scăderii numerelor naturale în concentrul 0-10

Sau la biologie în loc de structura și fiziologia aparatul digestiv, de ce nu am dezvolta competențe de alimentare sănătoasă. Nu ai cum să nu ajungi și la structura aparatului digestiv și la metabolism și la importanța pentru sănătatea celorlalte aparate și sisteme din organism. Și motivația de a înțelege structura și fiziologia e cu totul alta când începi de la un aspect ce are legătură directă cu viața ta. Avem o țară întreagă care învață biologie și nimeni nu știe să aibă grijă de sănătatea sa. Toți fac matematică dar nu ne prea ne ajută la gestionare financiară sau spirit antreprenorial. Toți facem geografie, iar câmpurile și pădurile sunt pline de mizerie. Facem 6 ore de română pe săptămână și nu știm să ne exprimăm clar gândurile sau să purtăm o discuție civilizată.

Da, am văzut, cursurile de educație financiară și antreprenorială sau cel de educație pentru sănătate sunt în curriculum, doar că la partea de cursuri opționale, care știm noi care le este soarta. Cinci lecții de matematică pe săptămână și una opțională, dacă am avut norocul să existe în școală profesori pentru acel curs, dacă a vrut conducerea școlii să-l aleagă și tot așa. De ce abordarea la cursurile de bază nu ar fi tocmai din această perspectivă practică, care ar motiva elevii să cunoască și ar ajuta la o cunoaștere mai bună a conceptelor teoretice? Presupun că acele cursuri opționale au fost elaborate și propuse de diverse organizații tocmai pentru a completa lipsurile din curriculum obligatoriu.

Curriculum și predare

Desigur, aceste neajunsuri ale programei școlare pot fi atenuate printro predare eficientă și creativă. Profesorii pot gândi sarcini prin care elevii ar dezvolta abilități practice, ar putea face legătura dintre diferite materii etc. Dar. Apar cel puțin vreo trei de ”dar”.

Cei mai mulți profesori nu au pregătirea necesară pentru a asigura o învățare interactivă, centrată pe elev. Pe vremea când au făcut ei studiile nu se învăța așa ceva. Pentru a preda în acest fel e absolut necesar să înveți tu însuți prin metode interactive, ca să le simți efectul pe propria piele, iar ca să fii convins de utilitatea lor trebuie să fii la curent și cu teoriile și cercetările din domeniul învățării care le explică eficiența. Iar ca să asiguri o predare centrată pe elev, e nevoie să ai capacitățile necesare pentru a-i înțelege și recunoaște nevoile, ceea ce implică abilități de comunicare și cunoștințe temeinice de psihologie. La noi, la facultățile pedagogice, cursul de psihologie ține un semestru.

Un alt ”dar” sunt condițiile din sistem, care continuă să fie foarte centralizat, cu o mulțime de ordine și directive ”de sus” care sunt obligatorii. Profesorii dedică foarte mult timp pentru a completa documente cerute de minister și nu le mai rămâne timp pentru a gândi lecții interactive și creative. Cum mi-a spus odată o profesorară: ”Of, nu știu ce facem noi în școala asta, dar tot timpul facem ceva și nu se mai vede ce facem!” Statistica, se pare, este mai importantă pentru minister, decât ceea ce se întâmplă la clasă și cât timp are profesorul pentru a se pregăti de lecții. Chiar și profesorii care investesc în dezvoltarea lor profesională întâmpină dificultăți în a menține ritmul pentru o predare interactivă, care, da, este mai solicitantă. Sistemul nu-i asigură profesorului timpul și condițiile necesare pentru a fi creativ la clasă, pentru a se dezvolta personal și profesional. Cele mai multe formări profesorul trebuie să le facă în afara timpului de lucru. Profesorii sunt plătiți per ore la clasă și nu în funcție de numărul de elevi pe care îl au sau număr total de ore lucrate, pentru că o lecție nu se face doar la clasă. Acest fapt nu favorizează abordarea individuală în predare și colaborarea între profesori pentru a asigura contexte de învățare transdisciplinare așa cum cere curriculum. La o lecție cu siguranță se poate face concomitent și geografie și botanică și chimie, de exemplu. Pentru asta e nevoie ca profesorii să colaboreze între ei, iar rutina școlii să nu mai fie atât de rigidă. Toate activitățile sunt organizate în lecții a câte 45 de minute, ceea ce nu permite organizarea unor activități mai ample. Mai multă libertate și flexibilitate în alcătuirea orarului ar ajuta profesorii să fie mai creativi în crearea contextelor de învățare. Sigur, dacă profesorii ar fi formați în spirtul predării interactive și s-ar rupe din inerția cu care s-au obișnuit, poate chiar ei ar face presiuni pentru aceste schimbări.

Și un alt mare ”dar” sunt examenele standartizate de finalizare a fiecărui ciclu de studii. Dacă examenele nu testează abilități practice, de ce s-ar obosi profesorul să fie creativ și să le dezvolte dacă ele nu sunt prevăzute în mod expres de curriculum? Mai mult decât atât,  performanța profesorilor este măsurată prin notele luate de elevi la aceste examene. Presiunea pe profesori și directori pentru aceste note este foarte mare. Se fac topuri ale elevilor, topuri ale liceelor. Astfel, involuntar, profesorul se transformă întrun antrenor pentru examene,  învățarea într-o cursă cu obstacole, iar rostul de formare și dezvoltare al învățării se pierde undeva pe drum. Cum spunea cineva dintre profesori ”Am vrea noi să asigurăm educație personalizată, dar vine ghilotina BAC-ului.”.

Aici ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-am schimba atitudinea față de evaluare și examene, care au devenit un scop în sine, când ele, de fapt, ar trebui doar să ghideze în procesul învățării.

Dacă de mâine aceast curriculum ar fi mai bun și ar prevedea în mod echilibrat formarea de competențe teoretice și practice, cu siguranță nu am avea automat o educație mai bună în sistem. Dar asta iar putea ajuta întro oarecare măsură pe profesori. Cum spuneam, curriculumul nu este cea mai mare problemă a sistemului de educație în acest moment. Neajunsurile lui ar putea fi compensate printro predare creativă. Pe parcursul anilor, curriculum de rău de bine a fost modernizat, dar celelalte componente ale sistemului nu îl susțin. Predarea s-a schimbat puțin, mai mult în cazul unor profesori autodidacți și pasionați de ceea ce fac. Mulți nu au înțeles logica noului curriculum sau nu au capacitatea, motivația și condițiile necesare pentru a-și schimba genul de predare. Iar rutina școlii și a sistemului în ansamblu cred că este elementul care s-a schimbat cel mai puțin: aceleași clase de copii grupați pe vârste și nu pe nivel de aprofundare și interese; aceleași lecții a câte 45 de minute cu pauze de 5-15 minute între ele. De 5-6 ori pe zi un elev trebuie să se mute de la o activitate la alta. N-a apucat să intre bine în universul unui concept, că trebuie să treacă la altul din cu totul alt domeniu. Aceleași examene standartizate care testează un spectru limitat de abilități, ceea ce îi favorizează doar pe unii. Celor care au predispoziție pentru învățare procedurală actualul sistem le spune că ei nu sunt buni de nimic, când ei defapt sunt buni la altceva, la ceva ce școala nu a prevăzut din cauza unei viziuni limitate asupra învățării.

Pentru a asigura o educație centrată pe elev așa cum își propune acest curriculum e necesar ca și celelalte elemente ale sistemului, predarea și modul de organizare să fie ajustate din perspectiva caracteristicilor și specificul elevilor. Orarul, organizarea claselor sau examenele să fie făcute nu așa cum este mai comod pentru sistem, ci din perspectiva beneficiului pentru dezvoltarea elevului. Iar în cazul profesorilor, cei care asigură punerea în practică a programei școlare, e necesar să te asiguri că ei dețin instrumentele necesare pentru a face față nevoilor de dezvoltare a copiilor.

P.S.: Mi s-ar putea reproșa că nu sunt pedagog și nu știu eu cum defapt trebuie formulate ”corect” competențele și subcompetențele, cum trebuie construit un curriculum, cum se predă și cum se organizează o școală. Dar poate tocmai viziunea și experiența unor practicieni din alte domenii ar putea ajuta la realizarea unui curriculum mai echilibrat și mai flexibil din perspectiva legăturii cu viața reală și la organizarea școlii întro manieră mai organică ce ar răspunde nevoilor de dezvoltare a elevilor? Performanța și inovația se produc tocmai la intersecția dintre domenii, din colaborarea dintre specialiști cu pregătiri diferite. Și în jurnalism am văzut nu o dată cum persoane fără studii de specialitate pot avea o abordare mult mai proaspătă și chiar mai profesionistă decât cei cu mână bătută. Știți cum e, din cauza copacilor nu mai ajungi să vezi pădurea. Dacă ne dorim ca școala să pregătească pentru viață, nu ar trebui școala să fie viața în sine cu toată diversitatea sa?

Să oprim mecanismul școlii pentru o clipă în loc, să ne oprim din rutina de fiecare zi în care sunt prinși profesorii și elevii de ani de zile, să respirăm adânc și să medităm un pic cum UN MECANISM așa cum e școala acum ar putea fi înlocuit cu UN ORGANSIM, un mediu viu, dinamic, capabil să se adapteze, așa cum suntem noi oamenii defapt. Să ne întrebăm dacă nu ar fi lecțiile organizate așa cum sunt acum, cum altfel ar putea arăta? Cum ne-ar plăcea să arate? Care ar fi atmosfera pe care ne-am dori-o în școli? Dacă ar fi să predăm altfel, să ne organizăm altfel, cum am face-o?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?