Archive by Author | iulliuss

Învățare prin obligație

de Iulia Linga

Astăzi mă preocupă subiectul cât de nefericiți devin copiii din cauza presingului pe învățătură. Tot mai des întâlnesc discuții despre cât este de dificil pentru părinții cu copii şcolari să facă faţă la dezinteresul tinerei generaţii. Și mă gândesc de ceva timp la asta şi înţeleg că nu este o problemă simplă. Este un ghem încâlcit de emoţii, aşteptări, traume, împletite în multe noduri. Părinţii sunt frustraţi că copiii lor nu vor din proprie iniţiativă să iubească şcoala şi încearcă să-i impună, să-i şantajeze emoţional, să le interzică din activităţile preferate, toate aceste metode fiind parte dintr-o luptă majoră, care se desfăşoară  zi de zi, epuizind emoţional. Deşi, aceste metode sunt justificate cu „interesul major al copilului”, reprezintă doar emoţiile părinţilor, ecouri din copilărie, la care aceştia nu pot face faţă. Acei oameni care au fost supuși presiunilor pe tema „învățatului”, vor proceda la fel și devenind părinţi,  dar cineva trebuie să rupă acest cerc vicios. Știu că grijile sunt mari, că „Ce ma fac cu copilul ista când crește?  Unde o să ajungă?”, dar știu sigur că sunt doar frici, neîntemeiate dar cu „ochii foarte mari”. Spun neîntemeiate, pentru că studiind cine și ce a ajuns din colegii mei de şcoală, mi-am demonstrat ferm că reuşita şcolară nu este direct proporţională cu succesul în viaţă.

Aşa dar, părinţii sunt cei ce trebuie să lucreze, dar nu asupra copilului, ci asupra propriilor frici. Acestea îi fac să devină stresaţi şi să-şi streseze copiii, la rîndul lor. Cu cât mai multă presiune este pusă pe copil ca să înveţe, fie psihică sau chiar fizică, cu atât mai tare îi va displăcea copilului acest proces. Dacă acesta din urmă se teme să vină acasă şi să anunţe părinţii că a primit un 7, în subconştientul lui se înscrie o programă care asociază reuşitele sale cu pedeapsa şi sentimente de insecuritate. Din cauza programelor de acest gen dispare motivaţia intrinsecă de a mai învăţa ceva. Acum nu vorbesc de lacunile sistemului de învăţământ care nu ia în calcul particularităţile de învăţare, vreau să pun în evidenţă doar acțiunea extrem de negativă a presiunii părinţilor. Cei care au au simţit pe pielea lor fricile părinteşti, mai ales „ruşinea” lor, nu vor avea tendința să se perfectioneze la locul de muncă, să îmbrăţişeze altă profesie. Această nedorinţă nu este conştientă, este una ascunsă care încearcă să protejeze eul nostru de toate emoţiile şi sentimentele negative care s-au asociat cu învăţatul.

Concluzia : cu cât mai puțină presiune morală punem pe procesul de învăţare, cu atât mai bună va fi atitudinea copilului, faţă de acesta. Am verificat teoria pe mine. Părinţii mei nu au intervenit deloc în relaţia mea cu şcoala. Nu am fost verificată la lecţii, mă pregăteam de ore cu  televizorul în faţă și nu mă certau pentru note. Le mulţumesc lor pentru înţelepciunea de care au dat dovadă. Această atitudine de încredere și lipsa de presiune morală mi-a creat o dragoste deosebită faţă de procesul de învăţare, materializată în nenumărate cursuri şi domenii studiate şi câteva sute de cărţi citite.

Procesul de învăţare ar trebui să se asocieze doar cu emoţii pozitive…

Reclame

„Noi am crescut așa și suntem bine mersi…”

de Iulia Linga

Nu mai pot auzi acest argument in opozitie cu metode noi de parentare. Nu pot, aproape la nivel fizic, pentru ca mi se ridica in cap toate problemele pe care le are generatia noastra, pe care nici nu le constientizeaza. Nu este vorba despre parintii mei (eu am avut norocul sa cresc in foarte multa libertate) ci despre principiile unei intregi societati. Suntem cu adevarat „bine” doar la un capitol- la „cunoasterea locului nostru”, acolo intr-o cutiuta de unde se vede doar o raza de soare. O cutiuta care nu ne va permite sa vedem cit de puternici si inspirati putem fi cu adevarat, daca gasim in noi curajul de a privi fricile drept in ochi.
Am sa scriu problemele si formularile care le-am auzit si interiorizat in copilari (in asa masura, incit nu realizam ca poate fi si altfel).
Cum suntem noi bine atunci cind :
1.Nu putem cere marire de salariu sau discuta cu seful, direct, despre ce se poate imbunatati in firma. Nici nu avem de unde sa avem curajul necesar si argumente suficiente sau creativitate si initiativa pentru ca atunci cind eram copii nu ne-a intrebat nimeni „Dar tu ce crezi?”, „Cum vezi tu rezolvarea problemei?”, „Cum putem face sa avem ambii de cistigat in acest conflict?”, „Vrei sa discutam acest subiect?” etc. In schimb am auzit frecvent „taci din gura”, „eu te intretin, deci imi datorezi respect si faci cum iti spun…”, „”…nu-mi spui tu mie ce sa fac…”, „…esti prea mic sa intelegi…” si multe altele de acest gen.
2. Ne este frica de autoritati (oameni ce detin putere) si permitem ades sa ni se incalce drepturile. Astfel formularile „daca nu esti cuminte o sa vina politistul sa te ia…”, sau „daca nu stii sa te joci frumos cu jucaria, am sa ti-o iau si nu o sa o mai vezi…” la maturitate ne face sa acceptam ca poate sa vina cineva in uniforma si sa ne abuzeze, fara a incerca sa ne aflam macar ce drepturi avem. Nu stiu cum voi, dar eu vad o corespondenta directa intre acestea..
3.Incercam sa pastram o relatie chiar si fiind umilite, abuzate sau nefericitite. Astfel de situatii vin din „daca nu vii acuma de la terenul de joaca, te las aici si ma duc…”, sau „daca nu esti ascultator, te dau la orfelinat… etc. „O palma la fund, nu strica”- este din aceeasi categorie.
4.Avem frica sa ne dezbracam cu lumina aprinsa sau sa spunem partenerului ce ne face placere in contactul sexual. Toate acestea generind nenumarate frustrari si situatii complicate. De ce? Pentru ca ni s-a spus „RUSINE”, ni s-a insinuat ca nu este demn sa te atingi de corpul tau in anumite locuri, ca organele genitale ar fi mai urite ca nasul etc.
Si ar mai fi foarte multe de spus…
Acum ma intreb „Cum as fi trait astazi, daca plecam din familie cu ideile:

1.Am dreptul la realitatea mea fara sa-i cer cuiva voie;
2.Banii pot veni si din dezvoltarea pasiunii in afacere;
3.Daca vrei sa obtii, insista;
4.Orice vis poate deveni realitate;
5.Procesul in sine, poate aduce mai multa satisfactie decit rezultatul;
6.Sa nu ma simt vinovata cind nu sunt suficient de buna si sa ma accept in totalitate;
7.Corpul meu este perfect asa cum este;
8. Orice conflict poate fi transformat in oportunitate;
etc in loc de toate barierele psihologice pe care le-a promovat generatia anterioara. Acum trebuie sa merg la traininguri costisitoare ca sa ma invat sa traiesc pozitiv si prosper. Eu nu-i invinuesc pe parintii nostri, ei nu au avut nici un fel de acces la informatie. Asta a fost. Dar putem schimba realitatea macar pentru copii.
Asa dar, nu suntem noi atit de „bine ” pe cit am fi putut. Necesitatea schimbarii de perspectiva in educare, este mai mult decit evidenta. De aceasta este nevoie de TEORIE si VIZIUNE pentru schimbari in profunzime. (argumentul „practica bate orice teorie” in parenting,ma intristeaza..) Iar noi, mamele, sintem prima instanta, care poate genera aceste schimbari. Pentru asta trebuie sa tindem spre cunoasterea noilor teorii de educare si sa nu ne mai ascundem dupa „noi am crescut asa si suntem ok.”
Sint atitea carti bune, seminare, workshopuri. Este nevoie doar sa acceptam ca ceva, totusi, nu este chiar ok.

Viaţa-i de vină sau viaţa-i divină

de Iulia Linga

Spune-mi care variantă îți este mai aproape, și eu o sa-ți spun cîte ceva despre tine.
Varianta 1 – Viața-i de vină: Ești fericit în viață doar atunci cînd obții ceva nou: o relație, o mașină, un post mai bun, o vacanță etc. Dar între aceste fericiri de scurtă durată, te plictisești la serviciu, cei din jur nu te prețuiesc la justa ta valoare, țelurile stabilite îți cer mult mai mult efort decît crezi tu că merită; soarta nu este prea blîndă cu tine, oferindu-ți mai multe situații neplăcute, decît cadouri; ai o stare de sănătate satisfăcătoare, dar știi că e loc de mai bine; crezi că vecinul conduce mașină de lux, pentru că are mai mult noroc în viață etc.
Varianta a doua – viața-i divină: ești recunoscător pentru faptul că te-ai trezit astăzi; toți din jurul tău te admiră și sunt gata să te ajute; ești prețuit la locul de muncă; fiecare obstacol devine o provocare ce îți permite să-ți dezvolți și mai mult personalitatea; ai încredere în tine; ai un mod decent de viață; visurile se împlinesc ușor, te simți plin de energie și fiecare zi îți aduce surprize plăcute.
În care variantă te recunoști? Dar în care ți-ar plăcea să trăiești?
Diferența între cele două moduri de viață este cea dintre jertfă și stăpîn. Spun asta pentru că am simțit pe pielea proprie ce înseamnă fiecare dintre cele două variante. La început aparțineam primei tabere și ”viața era de vină în tot ce nu imi reușea”. Apoi am trecut printr-o perioadă în care balansam de la o variantă la alta, avînd momente de înaripare dar și căderi dureroase. Ca în sfîrșit să imi aleg conșient să fiu adeptă la cea de-a doua tabără și să cred că ”viața este cu adevărat divină în toate manifestările ei.”
Această trecere nu a fost rapidă și nici ușoară. Am urcat treptat în sus, pe spirală, cu perioade cînd băteam pasul pe loc, sau chiar, mă întorceam cu kilometri întregi în urmă. Cu timpul, însă, balanța a început să se încline tot mai mult spre varianta cu numărul doi. Și acum voi fi bucuroasă să împărtășesc experiența mea, în speranța că va fi utilă cuiva.
Deci, să vedem ce am schimbat în gîndire, asfel încît, viața și-a schimbat radical atitudinea față de mine:
1. Am început să observ lucrurile bune din jurul meu, ignorîndu-le intenționat pe cele care imi displac. Aplicația practică: Îmi urmăresc gîndurile și de fiecare dată cînd prind vre-o unul de genul: ”nu imi place cum m-a tratat această persoană” zic ”HOP! ia să vedem ce pot găsi bun la persoana respectivă” Dacă nu găsesc nimic pozitiv în acea situație, imi transfer forțat gîndul la ceva plăcut.Exercițiile de acest gen, trec treptat în obișnuință, pentru că modul critic de gîndire, a fost și el învățat, doar într-o perioada cînd nu ne dădeam seama.
2. Am început să prețuiesc ceea ce am și să mulțumesc chiar și pentru lucruri elementare.   Aceasta însă nu mă oprește să vreau mai mult, dorință care este firească pentru toți oamenii. Eu am înțeles că atîta timp cît nu sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, nu voi primi nimic mai mult. Aplicația practică: pentru a obține un serviciu mai bun, trebuie să mă învăț al prețui pe cel care-l am: să găsesc cît mai multe avantaje care mi le oferă, să văd calitățile bune ale colegilor și ale șefului; să înțeleg că pentru altcineva, serviciul dat poate fi unul de vis. Primirea și mulțumirea pentru ceea ce ai deja, îți deschide o ușă nouă care te aduce mai repede spre ceva mai mult, pe care ti l-ai dori. Aceeași atitudine trebuie aplicată în toate domeniile vieții. La început acest ”mulțumesc ” va suna cam sec, spus din obligație fără a avea nivelul de încredere necesar. Dacă însistăm, însă, el se va umple de sens, inspirație și de profunzimea recunoștinței adevărate. Așa dar, poți să crezi sau nu, dar pînă nu încerci și nu insiști, nu o să știi niciodată cît de eficient poate fi.
3. Am crezut ferm că este cineva care are mereu grijă de mine. Poți să-i spui cum vrei: Dumnezeu, natură, univers, Crișna, Buda etc, nume sunt multe, sensul este unul. Există o forță supremă, întotdeauna pozitivă, gata să ne împlinească dorințele în cel mai favorabil mod. Forța care ne apără și ne susține în fiecare clipă. Și este doar opțiunea noastră de a simți această dragoste pentru noi, sau nu. Aici imi vine în minte o povestioară citită undeva: ” după moarte un om ajunge la Dumnezeu și îl întreabă: Unde ai fost doamne tu cînd te chemam? Dumnezeu îi răspunde ” am fost mereu lîngă tine” și îi arată că peste tot în urma omului sînt încă o pereche de urme. Iar omul întreaba: ” dar uite aici, cînd mi-a fost mai greu de ce sînt numai o pereche de urme, de ce m-ai lăsat? La care Dumnezeu îi răspunde: ”Ingratule, în aceste momente te-am dus în brațe”. DE cînd am înțeles că nu sunt singură vis a vis de toate problemele, povara vieții a dispărut. Un alt citat minunat este ; Nu-i spune Dumnezeului tău cît de mare este problema , Spune-i problemei tale, cît de mare este Dumnezeul tău.”
4. Am renunțat la critică și judecată. Aceasta am reușit-o prin conștientizarea faptului că gîndurile mele negative, nu afectează pe nimeni, decît pe mine însumi. Orice critică și apreciere negativă sunt ca un bumerang, care cu cît mai înverșunat îl arunc, cu atît mai dureros mă va lovi tot pe mine. Fiecare gînd negativ trimis în univers, este ca o rîndunica, care va veni întodeauna acasa, își va face cuib și va scoate pui. Nu sînt eu aceea care trebuie să dau o notă la tot ce se petrece în jurul meu, dar sunt aceea care descoperă cu admirație cît e de perfectă lumea în care trăiesc.
5. Am reînviat copilul din mine. Am renunțat la o atitudine serioasă care o îmbrăcasem după ce am considerat că m-am maturizat. Am reînceput să mă bucur de lucrurile simple, să percep viața ca pe un joc, cu diferite oportunități noi de învățare.
6. Mi-am permis să visez. Am început să găsesc dovezi că dorințele arzătoare, ținute în minte o anumită periodă de timp, hrănite cu atitudini pozitive și încredere în forța supremă – se materializează garantat, mai devreme sau mai tîrziu. Suntem doar noi ce ce ținem în focusul atenției problemele cotidiene sau visele majore. Eu am ales visul și de fiecare dată cînd fac această alegere, ajung ecolo unde vreau să fiu.
7. Am realizat că dragostea conduce lumea. Aici nu mă refer doar la dragostea dintre bărbat și femeie, ci la orice dragoste: de prieteni, de părinți, rude, copii, natură, hobi, printr-un cuvînt – față de viață. Mi s-au memorizat cuvintele preotului la cununia mea, cuvinte simple, dar care exprimă în profunzime ideea ce vreau s-o expun. După ce a încheiat slujba preotul a spus: ” Iubiți-vă și făceți ce vreți”.Și așa este. Tot ce este făcut din dragoste este plin de har și inspirație.
8. Am învățat să urmez glasul inimii. Am încercat să deslușesc înăuntrul meu dorințele care-mi aparțin cu adevărat mie, nu cele de care m is-au inspirat, sau de care m-am molipsit. Am dat la o parte toate scenariile, rolurile, tiparele care le impune societatea și am început să trec totul prin inimă. M-am convins că de fiecare dată cînd rațiunea lua supremația asupra inimii, regretam mai tîrziu (nu mă refer doar la relația cu partenerul ci la oricare situație din viață). Inima fiecărui om are glas, doar că trebuie să ne învățăm să-l auzim.
9. Mi-am asumat responsabilitatea pentru tot ce mi se întîmplă. Renunțarea la blamări, învinuiri mi-a permis să- iau controlul asupra vieții în propriile miîni. Atunci cînd spui că altcine este responsabil pentru ce ți se întîmplă, lași cîrma din mînă. Constați că viața-i grea, că sunt multe pietre de care te lovești, că ai greșit direcția etc. Dar cum crezi că s-ar schimba situația dacă ai lua ferm cîrma în mînă?
10. Am învățat să trăiesc ”aici și acum” . Nu las gîndurile să alerge haotic între analiză, amintiri, judecăți, previziuni. Le țin lîngă mine și mă focusez la ceea ce am acum în acest moment. În așa fel simt că trăiesc din plin și că nu ratez nici o clipă din ceea ce am mai scump – viața.
Schimbarea atitudinii măcar într-un punct dintre cele descrise, va aduce schimbari esențiale și pozitive în viața ta. Deși nimic nu se obține fără un oarecare efort, rezultatele vor întrece orice așteptări.
Pentru mine, asimilarea modului nou de gîndire este echivalent cu trezirea din somn. Atunci cînd deschizi ochii, te uiți cu admirație în jur și constați ”VIAȚA-I DIVINĂ”.

Scrisoare către copilul meu

de Iulia Linga

Te iubesc, copilul meu, pînă la soare şi inapoi…

De cînd ai aparut tu, mi-ai dat toata viaţa peste cap.Toate credinţele mele, adunate timp de 30 de ani, au început să se spargă ca nişte baloane de săpun. Mai întîi balonul „că pot să deţin controlul”, apoi „că exista perfectiune” şi tot aşa unul cîte unul, mi-ai zdruncinat puternic baza de credinţe pe care se construia viaţa mea adultă.

Ai venit şi am simţit de parcă mi-a turnat cineva în cap o căldare de apă, rece ca ghiaţa. Da, din aia care te trezeşte la viaţă…Dar de ce? Pînă acum nu trăiam?  Nu, era o existenţă ca prin vis. Într-un somn în care eram atît de departe plecată de la MINE, încît am şi uitat cum trebuie să fie.

Acum, mă uit în ochii tăi limpezi şi clari, deşi nu ai nici trei luni împlinite pe acest pămînt, dar în ei văd toată înţelepciunea, care mi-a lipsit în toţi aceşti ani. Mă uit în ei şi îţi promit că nu o să te sufoc cu dragostea mea şi o să te las să Fii aşa cum Eşti. Am să-mi muşc limba, de fiecare dată, cînd în loc să te înţeleg, o să vreau să-ţi spun că greşeşti. Şi o să te las să greşeşti, forţîndu-mă să fac un pas în urmă, de fiecare dată cînd o să simt că poţi să o faci singur…

Ştiu sigur că o sa-mi fie foarte greu, cînd o să fiu epuizată fizic şi moral, să nu dau vina pe tine, dar o să strîng pumnii şi promit, să nu o fac.

Am să fac tot posibilul să îţi alegi în viaţă ceea ce o să te reprezinte pe tine. O să umblu cu o cretă imaginară după mine, pentru a trasa clar, graniţa între vieţile noastre.

Îţi promit să nu înlătur orice obstacol din drumul tău, oricît de tentată nu aş fi, scuzîndu-mi acţiunile egoiste cu dragostea ce ţi-o port. Orice antrenament fizic sau psihologic, te va face să devii mult mai puternic.

Îţi jur că am să încerc să-mi caut şi îmblînzesc proprii demoni, în loc sa-i caut la tine.

Am să încerc să sap tot mai adînc în sufletul meu, pentru a bandaja toate rănile copilăriei, care mai sîngerează. De fiecare dată cînd vei apăsa pe una din aceste răni, cu dinţii incleştaţi şi lacrimi în ochi, am să încerc să înţeleg „De ce mă doare atît de tare?”, în loc să te rănesc şi pe tine cu aceleaşi arme cu care m-au rănit pe mine. Am să transform NEŞTIINŢA în ŞTIINŢĂ.

Nu o să te las să-ţi dedici viaţa unei ocupaţii, doar pentru bani.  O să te las în pace doar cînd o să-ţi văd ochii sclipind de inspiraţie, în ceea ce faci.

Nu o să scuz, niciodată, lipsa curajului de a mă autorealiza cu necesitatea îngrijirii tale.

O să mă învăţ să mă respect şi să mă iubesc, aşa cum sunt, şi asta tot pentru tine.

Pentru Tine am să caut fericirea  şi Dumnezeul din mine, pentru ca să înveţi cum se face, nu doar din cuvinte.

Promit că nu o să conteze ce zice lumea din jur şi o să fiu cu tine, apărîndu-ţi spatele, ca să ştii că eşti iubit aşa cum eşti. Să nu ai niciodată golul în suflet că eşti abandonat acolo unde ai avut cea mai mare necesitate de sprijin. Atunci cînd nu o să poţi să te iubeşti pentru ceva ce ai făcut rău, eu o să pot.

Îţi jur să mă învăţ să mă bucur de lucruri mărunte şi să nu aştept fericirea, ci să mi-o creez singură, aşa cum faci tu, copilul meu înţelept.

Promit, uitîndu-mă în ochii tăi senini, să încerc să te cunosc aşa cu eşti, nu aşa cum vreau eu să te văd.

Nu o să te impun să mă respecţi, doar pentru că eu m-amnăscut mai înaintea ta, căci dincolo de planeta asta, poate ai trăit mult mai multe vieţi decît mine.

Promiţînd toate astea, sper să nu uit că scopul meu în această viaţă nu este să te educ, ci să te IUBESC.

 

Îţi mulţumesc, copilul meu, pentru că exişti şi mă simt, cu adevărat, binecuvîntată că m-ai ales.

Este nevoie de o schimbare…

de Iulia Linga

Este nevoie de o schimbare în sistemul nostru de învaţamînt şi respectiv, în mentalitate. Simt asta în fiecare zi, deşi, nu mai sunt demult elevă ori studentă.  Am ajuns la vîrsta de 33 ani, am doi copii şi s-ar părea că ceea ce s-a întîmplat cu mine în cei 20 de ani, cît am fost implicată, direct, în sistemul de învăţămînt, nu mai are vre-o importanţă acum. Şi totuşi…aş fi vrut să am o platformă mai solidă de zbor în viaţă. Mă întreb, la ce-mi serveşte să cunosc valenţa elementelor chimice, dacă nu ştiu cum să gestionez pozitiv un conflict?; sau ce să fac cu integralele cînd copiii mei plâng concomitent,iar eu sunt extenuata? Nu este nici o legatură?  Este, si încă una foarte strînsă. Un adult eficient trebuie să ştie să caute informaţia necesară, să aibă dorinţa de a deveni mai bun, să poată cere ajutor, să fie creativ şi să nu aştepte să vină cineva cu un răspuns gata.  Abilitatile date ar fi trebuit fi cultivate pe parcursul la toţi anii de aflare in sistemul de educaţie.

Toate problemele încep de la sistemul nostru de învaţământ, care, cel mai des, ne îndepărtează de la procesul de învăţare, prin tot felul de greşeli. Copilului îi este impus să înveţe un volum foarte mare de informaţie, pe care el habar nu are cum o să o aplice. Anume modul în care suntem expuşi la informaţie nu este cel mai motivant. Cadrele didactice nu ştiu să diferenţieze propriile probleme de procesul pedagogic. Dezvoltarea personală nu este promovată în rîndul celor ce pretind că sunt pregatiţi să inveţe pe alţii şi ar mai fi multe…

Nu am fost niciodată mulţumită de ceea ce am primit din sitemul nostru de invaţămînt. Acum, însă, mă gîndesc că aş vrea ceva mai bun, cel puţin  pentru copiii mei. Ce anume?

  1. Dezvoltarea creativităţii copilului, in loc de impunerea unei păreri concrete. Pe noi nu ne-a intrebat nimeni „Dar voi cum credeti copii?”, sau daca au intrebat, au facut-o formal. Orice gen de originalitate sau improvizare, nu se accepta, ci penaliza. Daca punctul meu de vedere nu coincidea cu cel al profesorului, acesta nu putea să existe şi daca am trait 20 de ani in asa anturaj didactic, de unde ar fi trebuit sa inteleg eu ca creativitatea este un lucru important?
  2. As vrea sa fie mult mai multe activitati practice, unde copilul are spatiul sa faca singur concluzii. Astfel de activitati care l-ar captiva cu adevarat. Asa el  va asocia procesul de invatare cu interes, nu cu obligatie.
  3. Programul de invatamint sa fie adaptat la faptul ca copiii au diferite predispozitii, ritmuri de invatare, moduri de asimilare.
  4. Cu siguranta mi-as dori mai multe obiecte de studiu utile pentru viata ca: arta oratorica (pentru a putea formula clar şi eficient ce are de spus), gestionarea conflictelor pozitiv, autocunoaştere, metode eficiente de invăţare.
  5. Cred că ar fi mai important să ştim „Cum sa inveţi eficient şi cu plăcere (indiferent care ar fi subiectul)”, decît „Ce anume”
  6. Sa fie un sistem adaptat timpului prezent, care ar corespunde inovaţiilor tehnologice.
  7. Un cadru de invăţămînt sigur, din punct de vedere, psihologic. Să ştiu ca nu rămîne copilul cu sechele in urma abuzurilor de putere a profesorilor.

Cred că este nevoie de o schimbare de perspectiva in sistemul nostru de învăţămînt, depăşit. Aşa o schimbare, în urma căreia să avem adulţi care:

-îşi aleg profesia conform vocaţiei şi punctelor forte, nu la întîmplare;

-au abilităţi şi instrumente (asimilate) de comunicare şi negociere;

-au dorinţa vie de a se perfecţiona atît pe plan profesional cît şi spiritual;

-adulţi, cu capacitatea de a privi în esenţă, nu doar de a îndeplini ceea ce li se spune;

-Adulţi cu o încredere în sine dezvoltată suficient ca să-şi poată apăra drepturile şi să aiba dorinţa de a le cunoaşte;

-şi cel mai important: adulţi care ar intelege că cea mai bună investiţie, este în dezvoltarea personală.

Nu ar fi trebuit oare ca grădiniţa, şcoala şi universitatea să  produca adulţi pregatiţi pentru viaţă? Eu nu m-am simtit aşa. În afară de informaţii de cultură generala, nu am luat nimic bun, care mi-ar servi cu adevărat.  Şi as vrea foarte mult, cel puţin copiii mei, să aibă o alternativă la acest sistem de invăţămînt.

 

 

 

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?