Archive by Author | victoriacoroban

BAC-ul – ca să fie bine și frumos

de Victoria Coroban

Eu nu am dat BAC-ul. Am susținut examene finale, un fel de echivalent al BAC-ului, în România unde am făcut un an pregătitor care echivala clasa a 12-a. Și am avut sentimente duble legată de această experiență. Pe de o parte eram frustrată de faptul că nu am trecut aceeași ”probă a maturității” ca și colegii mei de aici din Moldova (mi se părea mie că examenele de BAC sunt mai complicate și mai ales mai serioase de cât examenele pe care le-am susținut eu), iar pe de altă parte, eram bucuroasă că nu am trecut prin același calvar psihologic ca și colegii mei, care deși erau foarte buni la multe materii, făceau tot felul de strategii despre cum să-și cumpere lucrarea sau cum să se înțeleagă cu ”Cine Trebuie”. Era anul 2001. Istoriile care făceau să ți se ridice părul măciucă le auzeam și de la colegii mei de la Nisporeni, unde făcusem primul an de liceu, cât și de la cei din Chișinău de la Liceul ”Mircea Eliade”. Cel mai mult m-a marcat cazul prietenei mele Vica din Chișinău. Ea vorbea engleza încă de dinainte să meargă la școală. Mama ei e profesoară de engleză. Făcuse și un an de liceu în SUA. Nu se punea nici întrun fel problema că nu ar ști gramatică engleză, vocabular sau alt aspect pe care îl presupunea acel examen. Dar stresul și agitația din jurul examenelor erau atât de debusolante încât Vica s-a dus în ajun de examen să-și cumpere lucrarea din fața Liceului ”Gheorghe Asachi”, acolo unde era tocika de comerț cu soluții salvatoare, dar tot timpul cu o doză de risc, niciodată nu puteai fi sigur dacă vei dobândi varianta bună sau un fals.

Îmi venea să urlu! Cum, chiar și Vica și-a cumpărat lucrarea? De ce e totul atât de nesigur, nedrept și cu fundu-n sus??? De ce nu se poate pur și simplu să înveți, să susții un examen, să iei o notă care reprezintă ceea ce ai putut face tu în acel moment și ce ai acumulat de-a lungul unor ani și să nu ai temerea că cineva va lua o notă mai mare de cât tine doar pentru că a putut să-și cumpere examenul? Tocmai această frică a determinat-o pe prietena mea să-și cumpere lucrarea la engleză. Nu frica că nu ar ști, ci frica de nedreptate.

Îmi amintesc și revolta colegilor de la liceul din Nisporeni care s-au trezit că unicul 10 la examenul de matematică l-a luat cineva care de obicei nu trecea de 6-7. Și povești din astea erau multe în acea perioadă. Fiecare avea câte o înțelegere individuală sau de grup cu cineva care trebuia să intervină în vreun fel ca să fie bine. Prețurile erau în medie cam de 100 de dolari de examen. Chiar și despre cei mai corecți și morali profesori auzeai istorii despre cum au luat bani pentru examene la BAC. Nici măcar centrele de verificare în alt oraș nu-i împiedica pe părinți și profesori să găsească soluții din cele mai ingenioase. În timpul BAC-ului creativitatea părinților, profesorilor și elevilor în a găsi soluții de spargere a sistemului nu avea limite. Toată lumea conspira ca în final să iasă totul bine și frumos. Cel puțin la suprafață. Că ce era și poate încă mai e în sufletele acelor oameni care au participat la toate aceste aranjamente nu se discuta și poate ar fi timpul să ne întrebăm. Elevii de ieri sunt părinții de azi. Unii dintre ei au deja absolvenți de liceu, alții urmează. Cu ce mesaje, cu ce convingeri a pornit în viață generația noastră? Ce modele de rezolvare a problemelor am văzut? Și de ce atâta zarvă, emoție și infracțiune pentru niște note???

Chiar dacă nu am dat BAC-ul în Moldova, în școală și în liceu am copiat la lucrări. Eram foarte mulțumită când reușeam să iau o notă bună fără să copiez, dar au fost multe lucrări, teze la care am copiat. Am fost ceea ce în școlile noastre se numește elevă bună, din alea de 9 și 10. Îmi amintesc foarte clar sentimentul de nesiguranță pe care îl aveam atunci când nu aveam nici o soluție de copiat pregătită. Pentru liniștea mea interioară era foarte important să am pregătită o copiuță, chiar dacă, uneori, în timpul lucrării nu simțeam nevoia să copiez. Acum înțeleg că acele copiuțe erau un fel de soluție într-un sistem care fie îți cerea să înveți prea multe, fie prea inutile chestii, dar atunci, copiatul îmi provoca senzația neîncredere în forțele proprii. Tot timpul mă întrebam cum voi reuși în viața reală de după școală acolo unde nu vei putea copia. Mi-a luat mult, foarte mult timp să mă vindec de această frică. Și acum cred că se mai activează uneori.

Eu nu am dat BAC-ul, dar mi-a fost greu să procesez toate acele istorii auzite de la colegi. Am trăit un sentiment puternic de nedreptate, de revoltă și mai ales neîncrederea că eforturile mele ar conta cu adevărat. Aveam senzația că e altceva care contează cu adevărat pentru a reuși în viața reală și degeaba mă străduiesc.

Mai este un examen al maturității o experiență care îți transmite atâta nedreptate și neputință???

Îmi amintesc cum prietena mea Vica îmi spunea că vrea să dea la facultate în SUA și să rămână acolo pentru că nu vrea ca copiii ei să treacă prin aceleași experiențe de corupție pe care le-a trăit ea. Și a plecat.

Vouă ce gust va lăsat experiența BAC-ului? Cum v-a influențat felul în care acționau adulții din jurul vostru, părinți și profesori? În ce fel v-a influențat asta pe parcursul anilor ce au urmat? Astăzi cum se mai dă BAC-ul? Ce mesaje despre BAC li se transmit tinerilor de azi?

Reclame

Mult blamata programă școlară. Cum este defapt?

de Victoria Coroban

În mai toate discuțiile despre educație, care deobicei sunt supărate și exprimă multă indignare, se ajunge la programă sau curriculum, care după părerea și a părinților, și a profesorilor, și a elevilor e prost gândit, asta ca să mă exprim elegant. Am zis să analizez mult blamatul Curriculum național. Apropos, o lectură foarte utilă și pentru părinți, nu doar pentru profesori. Poate fi accesat aici. Dacă vi se pare prea mult, vă recomad să citiți măcar introducerea care setează pricipiile pe care se bazează curriculum și obiectivele pe care și le propune.

Am analizat în mod special curriculum pentru clasele primare, dar m-am uitat și pe cel pentru gimnaziu și liceu la mai multe materii. Ca o primă concluzie, se pare că mult discutatul și blamatul curriculum nu este cea mai mare problemă a învățământului nostru. Cu siguranță este loc de mai bine, dar sunt alte lucruri mai grave care nu permit sistemului să se dezvolte măcar la nivelul așteptărilor pe care le setează acest curriculum.

De la început țin să precizez că nu sunt profesionist în educație. Sunt jurnalistă, pasionată de educație, citesc multe cărți și articole din domeniu, particip la dezbateri pe subiecte din educație și sunt facilitator în cadrul comunității UpGrade în Educație.

Principiile de bază ale programei școlare sună foarte bine:

  • Educație centrată pe elev
  • Dezvoltare de competențe
  • Abordare transdisciplinară

Iar dacă vă uitați la copetențele-cheie transversale, adică cele care se vor a fi dezvoltate de-a lungul anilor de școală, indiferent de materie, lucrurile chiar arată minunat.

”Sistemul de competenţe-cheie transversale pentru sistemul de învăţămînt din Republica Moldova a fost definit pe baza competenţelor-cheie stabilite de Comisia europeană şi a profilului absolventului:

  1. competenţe de învăţare/de a învăţa să înveţi;
  2. competenţe de comunicare în limba maternă/limba de stat;
  3. competenţe de comunicare într-o limbă străină;
  4. competenţe acţional-strategice;
  5. competenţe de autocunoaştere şi autorealizare;
  6. competenţe interpersonale, civice, morale;
  7. competenţe de bază în matematică, ştiinţe şi tehnologie;
  8. competenţe digitale, în domeniul tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale (TIC);
  9. competenţe culturale, interculturale (de a recepta şi a crea valori);
  10. competenţe antreprenoriale. ”

Nu e cumva chiar ceea ce ne dorim pentru copiii noștri? Nu e ceea ce cerem în fiecare discuție supărată despre școală și spunem că programa e prost făcută?

Un alt aspect pozitiv din curriculum este libertatea pe care o oferă aceast curriculum profesorilor în alegerea conținuturilor și metodelor de predare. Acestea sunt trecute în curriculum cu titlu de recomandare. Deasemenea, un profesor poate ajusta numărul de ore stabilit pentru o unitate de învățare în funcție de necesitățile elevilor, dar în limita numărului total de ore pentru acea disciplină. Sunt încurajate și recomandate metodele de predare interactive, care presupun implicarea elevilor în activități cât mai diverse, lucru în grup etc. Deasemenea se vorbește de evaluarea reciprocă între elevi și autoevaluare ca fiind componente esențiale ale evaluarii, pe lângă cea făcută de profesor și a procesului de învățare. În curriculum la limba română pentru clasa a V-a profesorii sunt încurajați să implice elevii în stabilirea obiectivelor de învățare.

Și totuși este loc de mai bine

Dacă privești curriculum în ansamblul său și felul cum sunt formulate competențele vezi că școala a rămas în continuare prizonierul teoriei, a învățării de tip academic. Există o tendință, dar foarte firavă încă, de a încuraja activitățile ce au aplicabilitate în viața reală. Totuși, cele mai multe comptențe prevăzute de curriculum țin de cunoașterea de tip academic. Ca să fie mai clar la ce mă refer, Ken Robinson explică în cartea sa ”Școli creative” deosebirea între cunoașterea sau învățarea de tip academic sau propozițională și cea practică sau procedurală. Cunoașterea propozițională e atunci când știi CE să faci, iar cea procedurală atunci când știi CUM. Cunoașterea propozițională sau teoretică implică activități de analiză, deducție și presupune în mare parte lucrul cu cifre sau cuvinte prin citire, ascultare, scriere. Cea procedurală se obține prin implicarea în activități practice cu finalitate palpabilă (obiecte, lucrări, servicii). Cu alte cuvinte, vorbim despre teorie și practică. Ambele tipuri de cunoaștere sunt la fel de importante. Sunt oameni care excelează în activitățile de tip academic (teoretic), iar alții în cele practice. În același timp, o multitudine de profesii presupun ambele tipuri de cunoaștere în egală măsură, cum ar fi medicina, ingineria, agronomie etc. Nu e deajuns să știi CE problemă de sănătate are pacientul, e foarte util să știi CUM se ține bisturiul și ce faci cu el. Pe de altă parte, poți învăța despre același lucru fie prin teorie, fie prin practică, fie prin ambele. Cineva înțelege mai ușor forța de frecare prin explicarea conceptului și formule (cunoaștere propozițională), altcineva o poate înțelege doar cu exemple practice, încercând să alunece pe diverse suprafețe cu diferite feluri de încălțăminte sau încercând să șlefuiască o suprafață (cunoaștere procedurală). Cunoașterea propozițională poate ajuta la dezvoltarea și deprinderea abilităților practice și invers, cunoașterea procedurală poate facilita înțelegerea conceptelor teoretice. Respectiv, competențele pe care le dezvoltăm pot fi din domenii teoretice sau practice. Capacitatea de a analiza un concept sau de a aduce argumente întro dezbatere sunt competențe teoretice. Capacitatea de a organiza o activitate sau de a face o salată sunt competențe practice.

Din această perspectivă, curriuclum național are două mari neajunsuri: ponderea materiilor academice în defavoarea celor practice și artistice și felul în care sunt formulate competențele și subcompetențele.  

Per total, în structura curriculumui materiile teoretice sunt net favorizate în fața celor practice. Câte o oră de arte plastice și educație tehnologică în comprație cu câte 5-6 ore de matematică sau română. Sigur, și la română sau matematică poți dezvolta abilități practice, dar aici avem o altă problemă cu felul în care sunt formulate competențele. Teoretic, chiar în principiile programei se spune: ”Competenţa şcolară este un ansamblu/sistem integrat de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini dobîndite de elevi prin învăţare şi mobilizate în contexte specifice de realizare, adaptate vîrstei elevului şi nivelului cognitiv al acestuia, în vederea rezolvării unor probleme cu care acesta se poate confrunta în viaţa reală. ”

Însă, felul cum sunt formulate cele mai multe competențe îl pot ajuta pe elev mai mult în școală, ca să-și continue studiile sau dacă va alege să aibă profesii preponderent teoretice (profesor, cercetător) și mai puțin îl ajută să gândească în contexte practice. De exemplu, la matematică, în loc de subcompetențe de tipul:

3.1 Perceperea elementelor de limbaj matematic aferent conceptelor de adunare şi scădere.

3.2. Efectuarea adunării şi scăderii numerelor naturale în concentrul 0-10.

3.3. Aplicarea operaţiilor de adunare, scădere şi a proprietăţilor acestora pentru: compunerea şi descompunerea numerelor; aflarea unor numere necunoscute în exerciţii.

De ce nu s-ar formula competențe de genul:

  • Gestionarea unui buget de până la 10 sau 100 lei (bani de buzunar sau primiți cadou).

Aici ai și gândire strategică și ablități de planificare și operații de adunare și scădere. Fără ele nu ai cum să gestionezi bugetul. Acoperi și cunoașterea teoretică și ai și punerea într-un context real și dezvoltare de competențe valabile nu doar în școală, dar și în viața de după pereții școlii. E cu totul alta motivația de a învăța și a preda atunci când spui că învățăm să gestionăm un buget decât atunci când spui că învățăm perceperea elementelor de limbaj matematic sau efectuarea adunării și scăderii numerelor naturale în concentrul 0-10

Sau la biologie în loc de structura și fiziologia aparatul digestiv, de ce nu am dezvolta competențe de alimentare sănătoasă. Nu ai cum să nu ajungi și la structura aparatului digestiv și la metabolism și la importanța pentru sănătatea celorlalte aparate și sisteme din organism. Și motivația de a înțelege structura și fiziologia e cu totul alta când începi de la un aspect ce are legătură directă cu viața ta. Avem o țară întreagă care învață biologie și nimeni nu știe să aibă grijă de sănătatea sa. Toți fac matematică dar nu ne prea ne ajută la gestionare financiară sau spirit antreprenorial. Toți facem geografie, iar câmpurile și pădurile sunt pline de mizerie. Facem 6 ore de română pe săptămână și nu știm să ne exprimăm clar gândurile sau să purtăm o discuție civilizată.

Da, am văzut, cursurile de educație financiară și antreprenorială sau cel de educație pentru sănătate sunt în curriculum, doar că la partea de cursuri opționale, care știm noi care le este soarta. Cinci lecții de matematică pe săptămână și una opțională, dacă am avut norocul să existe în școală profesori pentru acel curs, dacă a vrut conducerea școlii să-l aleagă și tot așa. De ce abordarea la cursurile de bază nu ar fi tocmai din această perspectivă practică, care ar motiva elevii să cunoască și ar ajuta la o cunoaștere mai bună a conceptelor teoretice? Presupun că acele cursuri opționale au fost elaborate și propuse de diverse organizații tocmai pentru a completa lipsurile din curriculum obligatoriu.

Curriculum și predare

Desigur, aceste neajunsuri ale programei școlare pot fi atenuate printro predare eficientă și creativă. Profesorii pot gândi sarcini prin care elevii ar dezvolta abilități practice, ar putea face legătura dintre diferite materii etc. Dar. Apar cel puțin vreo trei de ”dar”.

Cei mai mulți profesori nu au pregătirea necesară pentru a asigura o învățare interactivă, centrată pe elev. Pe vremea când au făcut ei studiile nu se învăța așa ceva. Pentru a preda în acest fel e absolut necesar să înveți tu însuți prin metode interactive, ca să le simți efectul pe propria piele, iar ca să fii convins de utilitatea lor trebuie să fii la curent și cu teoriile și cercetările din domeniul învățării care le explică eficiența. Iar ca să asiguri o predare centrată pe elev, e nevoie să ai capacitățile necesare pentru a-i înțelege și recunoaște nevoile, ceea ce implică abilități de comunicare și cunoștințe temeinice de psihologie. La noi, la facultățile pedagogice, cursul de psihologie ține un semestru.

Un alt ”dar” sunt condițiile din sistem, care continuă să fie foarte centralizat, cu o mulțime de ordine și directive ”de sus” care sunt obligatorii. Profesorii dedică foarte mult timp pentru a completa documente cerute de minister și nu le mai rămâne timp pentru a gândi lecții interactive și creative. Cum mi-a spus odată o profesorară: ”Of, nu știu ce facem noi în școala asta, dar tot timpul facem ceva și nu se mai vede ce facem!” Statistica, se pare, este mai importantă pentru minister, decât ceea ce se întâmplă la clasă și cât timp are profesorul pentru a se pregăti de lecții. Chiar și profesorii care investesc în dezvoltarea lor profesională întâmpină dificultăți în a menține ritmul pentru o predare interactivă, care, da, este mai solicitantă. Sistemul nu-i asigură profesorului timpul și condițiile necesare pentru a fi creativ la clasă, pentru a se dezvolta personal și profesional. Cele mai multe formări profesorul trebuie să le facă în afara timpului de lucru. Profesorii sunt plătiți per ore la clasă și nu în funcție de numărul de elevi pe care îl au sau număr total de ore lucrate, pentru că o lecție nu se face doar la clasă. Acest fapt nu favorizează abordarea individuală în predare și colaborarea între profesori pentru a asigura contexte de învățare transdisciplinare așa cum cere curriculum. La o lecție cu siguranță se poate face concomitent și geografie și botanică și chimie, de exemplu. Pentru asta e nevoie ca profesorii să colaboreze între ei, iar rutina școlii să nu mai fie atât de rigidă. Toate activitățile sunt organizate în lecții a câte 45 de minute, ceea ce nu permite organizarea unor activități mai ample. Mai multă libertate și flexibilitate în alcătuirea orarului ar ajuta profesorii să fie mai creativi în crearea contextelor de învățare. Sigur, dacă profesorii ar fi formați în spirtul predării interactive și s-ar rupe din inerția cu care s-au obișnuit, poate chiar ei ar face presiuni pentru aceste schimbări.

Și un alt mare ”dar” sunt examenele standartizate de finalizare a fiecărui ciclu de studii. Dacă examenele nu testează abilități practice, de ce s-ar obosi profesorul să fie creativ și să le dezvolte dacă ele nu sunt prevăzute în mod expres de curriculum? Mai mult decât atât,  performanța profesorilor este măsurată prin notele luate de elevi la aceste examene. Presiunea pe profesori și directori pentru aceste note este foarte mare. Se fac topuri ale elevilor, topuri ale liceelor. Astfel, involuntar, profesorul se transformă întrun antrenor pentru examene,  învățarea într-o cursă cu obstacole, iar rostul de formare și dezvoltare al învățării se pierde undeva pe drum. Cum spunea cineva dintre profesori ”Am vrea noi să asigurăm educație personalizată, dar vine ghilotina BAC-ului.”.

Aici ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-am schimba atitudinea față de evaluare și examene, care au devenit un scop în sine, când ele, de fapt, ar trebui doar să ghideze în procesul învățării.

Dacă de mâine aceast curriculum ar fi mai bun și ar prevedea în mod echilibrat formarea de competențe teoretice și practice, cu siguranță nu am avea automat o educație mai bună în sistem. Dar asta iar putea ajuta întro oarecare măsură pe profesori. Cum spuneam, curriculumul nu este cea mai mare problemă a sistemului de educație în acest moment. Neajunsurile lui ar putea fi compensate printro predare creativă. Pe parcursul anilor, curriculum de rău de bine a fost modernizat, dar celelalte componente ale sistemului nu îl susțin. Predarea s-a schimbat puțin, mai mult în cazul unor profesori autodidacți și pasionați de ceea ce fac. Mulți nu au înțeles logica noului curriculum sau nu au capacitatea, motivația și condițiile necesare pentru a-și schimba genul de predare. Iar rutina școlii și a sistemului în ansamblu cred că este elementul care s-a schimbat cel mai puțin: aceleași clase de copii grupați pe vârste și nu pe nivel de aprofundare și interese; aceleași lecții a câte 45 de minute cu pauze de 5-15 minute între ele. De 5-6 ori pe zi un elev trebuie să se mute de la o activitate la alta. N-a apucat să intre bine în universul unui concept, că trebuie să treacă la altul din cu totul alt domeniu. Aceleași examene standartizate care testează un spectru limitat de abilități, ceea ce îi favorizează doar pe unii. Celor care au predispoziție pentru învățare procedurală actualul sistem le spune că ei nu sunt buni de nimic, când ei defapt sunt buni la altceva, la ceva ce școala nu a prevăzut din cauza unei viziuni limitate asupra învățării.

Pentru a asigura o educație centrată pe elev așa cum își propune acest curriculum e necesar ca și celelalte elemente ale sistemului, predarea și modul de organizare să fie ajustate din perspectiva caracteristicilor și specificul elevilor. Orarul, organizarea claselor sau examenele să fie făcute nu așa cum este mai comod pentru sistem, ci din perspectiva beneficiului pentru dezvoltarea elevului. Iar în cazul profesorilor, cei care asigură punerea în practică a programei școlare, e necesar să te asiguri că ei dețin instrumentele necesare pentru a face față nevoilor de dezvoltare a copiilor.

P.S.: Mi s-ar putea reproșa că nu sunt pedagog și nu știu eu cum defapt trebuie formulate ”corect” competențele și subcompetențele, cum trebuie construit un curriculum, cum se predă și cum se organizează o școală. Dar poate tocmai viziunea și experiența unor practicieni din alte domenii ar putea ajuta la realizarea unui curriculum mai echilibrat și mai flexibil din perspectiva legăturii cu viața reală și la organizarea școlii întro manieră mai organică ce ar răspunde nevoilor de dezvoltare a elevilor? Performanța și inovația se produc tocmai la intersecția dintre domenii, din colaborarea dintre specialiști cu pregătiri diferite. Și în jurnalism am văzut nu o dată cum persoane fără studii de specialitate pot avea o abordare mult mai proaspătă și chiar mai profesionistă decât cei cu mână bătută. Știți cum e, din cauza copacilor nu mai ajungi să vezi pădurea. Dacă ne dorim ca școala să pregătească pentru viață, nu ar trebui școala să fie viața în sine cu toată diversitatea sa?

Să oprim mecanismul școlii pentru o clipă în loc, să ne oprim din rutina de fiecare zi în care sunt prinși profesorii și elevii de ani de zile, să respirăm adânc și să medităm un pic cum UN MECANISM așa cum e școala acum ar putea fi înlocuit cu UN ORGANSIM, un mediu viu, dinamic, capabil să se adapteze, așa cum suntem noi oamenii defapt. Să ne întrebăm dacă nu ar fi lecțiile organizate așa cum sunt acum, cum altfel ar putea arăta? Cum ne-ar plăcea să arate? Care ar fi atmosfera pe care ne-am dori-o în școli? Dacă ar fi să predăm altfel, să ne organizăm altfel, cum am face-o?

Alternative în educaţie și frica de libertate

de Victoria Coroban

Întrebarea

Am întrebat-o pe Corina Fusu, ministra educaţiei din Moldova, la o conferinţă internaţională, dacă ar fi posibilă în Moldova deschiderea unei şcoli alternative. Dacă ar fi un grup de părinţi şi profesori care ar vrea să facă un alt fel de şcoală, care să aibă aceleaşi obiective pe care le propune curricula naţională, dar ca formă de organizare şi metode de predare să fie altfel. Clasele să fie în funcţie de interese şi nu după vârste, fiecare copil să decidă ce şi când vrea să înveţe, cineva ar putea fi interesat de chimie din clasa a 5-a, dar altcineva dintr-a 8-a, de exemplu. Lecţiile să nu fie toate de 45 minute, dar să aibă durată diferită în funcţie de specificul materiei. Copiii să fie implicaţi în procesele de luare a deciziilor la nivelul şcolii ş.a. Am întrebat dacă e posibil aşa ceva în condiţiile legislaţiei de acum şi dacă Ministerul Educaţiei are în vedere încurajarea unor astfel de iniţiative. Am primit un răspuns evaziv care nu spunea clar nici da nici nu. Mă rog, oboseală, emoţii sau poate chiar lipsă de informare anume pe acest subiect. Chiar şi un ministru nu le poate şti pe toate. Oricum, pe lângă un răspuns informativ pe care îl căutam, mă așteaptam ca această întrebare să atragă atenţia asupra subiectului, să se audă întrun spaţiu public despre această nevoie. Întrebarea nu era un ipotetică. Proiectul unei școli alternative mă interesează în cel mai serios mod.

În pauza de cafea am fost abordată de o doamnă care a zis că e de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi care mi-a zis că ceea ce am întrebat eu e posibil în Moldova. Că trebuie să depun la minister metodologia nouă aşa cum o văd şi ea va fi implimentată timp de un an, iar ministerul va desemna o persoană responsabilă de monitorizare. La finele anului persoana responsabilă şi autorul metodologiei vor face câte un raport, iar ministerul va decide dacă aprobă sau nu implementarea metodologiei pe termen lung. Peste încă o jumătate de oră am fost aboradtă de Sergiu Boghean, şef de cabinet la Ministerul Educaţiei care m-a întrebat dacă suntem un grup de părinţi cu o iniţiativă concretă atunci să depunem propunearea la minister şi ea va fi analizată.

Cele două intervenţii m-au bucurat întrun fel. Ce am înţeles eu din asta e că, cel puţin, există o bază legală pentru programele alternative şi chiar dacă nu e foarte clar care sunt criteriile după care se evaluaează o alternativă şi cum după un an poţi să-ţi dai seama de eficienţă, măcar există o portiţă pe care se poate intra. Şi dacă îţi asumi din start aventura birocratică care o implică acest proces de aprobare-înregistrare, ai speranţa că într-o zi poţi să reuşeşti. Iar intervenţia şefului de cabinet părea să dea un semnal de deschidere, deşi în acel moment nu era foarte clar dacă era o iniţiativă strict personală a dlui Boghean sau dacă dumnealui era un mesager al ministrului. Dar, mă rog, lumea are intenţii bune şi deja e bine. Asta se întâmpla la 11 iulie 2016.

Dușul rece

cold-showerZilele trecute, la o lună de la acea conferință, am afalt cu consternare că una din cele două alternative educaţionale care există în ţara asta (Liceul Waldorf şi Liceul Academiei de Ştiinţă) a fost blocată. Pentru cei care nu ştiu, de câţiva ani, la Liceul Academiei se pilotează un alt fel de organizare a procesului educaţional care le permite liceenilor să aleagă 6 materii pe care îşi concentrează atenţia şi deasemenea acest program le dă tinerilor mai multe posibilităţi de a alege între voluntariat, activităţi artistice, sportive, grupuri de studiu cu învăţare de la egal la egal. Un program ce oferă mai multă libertate de alegere, responsabilizează tinerii şi dezvoltă capacităţi de lucru în echipă, implicare socială etc. Şi cel mai revoltător mi se pare felul în care se face acest lucru. Printr-o scrisoare informativă care nu prezintă niciun argument, ci doar anunţă decizia ministerului.

LASM

Poate nu o fi cel mai reuşit experiment, dar care sunt argumentele? Ce spun specialiştii? Dar mai ales elevii şi părinţii? Mai mult chiar, Iurie Cristea, directorul liceului spune că în primăvară o echipă de la minister a vizitat liceul și nu a avut obiecții.

”Am discutat, am prezentat statistici. Nu au fost expuse obiecţii. Ulterior, am prezentat la ME o analiza a implementării, în formatul solicitat de ME. Din nou, nu au fost obiecţii. Nu a fost conturat vre-un „nor” la orizont. Circa 92 % elevii absolventi ar opta din nou pentru planul alternativ. Toti elevii au sustinut BAC-ul. Toti elevii au fost admisi la facultati, in tara si peste hotare. Parintii sunt multumiti. Echipa didactica este multumita, nimeni nu a suferit din cauza deficitului de ore. Care e totusi problema? Asta e intrebarea!”, scrie Iurie Cristea într-un comentariu pe facebook.

Eu cred că problema e frica. Frica de diversitate și libertate. Frica de a pierde controlul. Iar cei care trăiesc cu aceste frici nici măcar nu le conștientizează. Pe undeva cred că acele persoane de la Ministerul Educației care au luat această decizie au făcut-o cu cele mai bune intenții, pentru că așa înțeleg ei binele. Binele e ceva stabil, neschimbător, care nu îți dă bătăi de cap. Dacă fac un exercițiu de empatie pot să-i înțeleg pe acești oameni care au crescut într-o lume cu un singur post TV, o singură tocică de radio, un singur fel de pâine, de bomboane, de cârnaț, de halate, rochii și costume sportive. UNUL SINGUR. Așa e mai simplu. Nu trebuie să citești o groază de etichete și nu trebuie să decizi ce e mai bun pentru tine. Pur și simplu nu mai ai nevoie să știi a alege. Există altcineva care decide. Acolo sus. Ei știu mai bine. Întotdeauna și orice ar fi. Care formă a buzunarelor e mai potrivită, care combinație de carne de vită, de porc, soia și amidon e mai gustoasă, care nasturi sunt mai buni.

Fardul albastru și dezbaterile

Această decizie a Ministerului Educației în cazul Liceului Academiei mi-a amintit de un documentar TV care povestește cum se făceau importurile în URSS. Veneau, de exemplu, firme de cosmetice din toată lumea la Moscova, la departamentul care se ocupa de importuri și prezentau produsele lor. Care mai de care. Cataloage, mostre. Zeci de culori de farduri, de rujuri, câteva feluri de rimeluri, parfumuri și tot așa. Tovarășa responsabilă cu luarea deciziei alegea. O nuanță de fard și una de ruj. Ei hai, de ruj poate două. Probabil cele care îi plăceau ei. Presupun că acea tovarășă era blondă, având în vedere că toate femeile din URSS se fardau cu o anumită nuanță de albastru și aveau buzele de un anume fel de roșu. Eu și acum o țin minte pe prima profesoară din școala noastră care era fardată cu alte culori decât albastru. Era pe la mijlocul anilor ’90. Prezența ei m-a marcat în mai multe feluri. Ea era diferită din mai multe puncte de vedere. Și asta a contat. Tot ea a adus la noi în școală dezbaterile. Am participat de 2 sau 3 ori la dezbateri, iar asta mi-a schimbat viziunea asupra lcrurilor pentru toată viața. Atunci am învățat valoarea argumentelor. Am simțit nevoia de analiză și punere în balanță. Și cred că tocmai de aceea astăzi mă revoltă o decizie care nu este susținută de niciun argument.

Frica de libertate și de diversitate nu este o chestiune de vârstă. Din păcate, ea a reușit să se propage și la cei mai tineri care au crescut într-o lume diversă în care au avut dreptul și nevoia de a alege. Am cunoscut oameni de nici 30 de ani care se alarmau la ideea de a avea mai multe feluri de școli. Ei nu concep cum ar putea fiecare să decidă pentru sine CE și CUM să învețe și sunt ferm convinși că doar ministerul e în drept să decidă asta. Nu am nimic cu acești oameni care au nevoie de o autoritate care să decidă pentru ei. E dreptul lor să vrea să trăiască așa. Dar eu vreau altceva. Eu vreau să aleg. Și nu doar să aleg între câteva variante gândite de alții, dar să creez și propria mea variantă. Sigur, nu în toate aspectele vieții noastre vrem să fim creatori și de multe ori preferăm să avem încredere în alții. Am putea să facem pâine acasă, dar preferăm să alegem câteva feluri din cele existente în magazin, am putea să ne facem propriile haine, dar alegem ceva din ce se găsește pe piață. E mai simplu așa. Îți ia mai puțin timp și poate chiar găsești ceea ce-ți place. În cazul școlilor, însă, în acest moment, nu poți să alegi. Toate urmează același program și aproape toți profesorii folosesc în mare parte aceleași metode. Așa e mai comod pentru cei care nu vor să se gândească la altceva sau nu știu că se poate și altfel și la ce le-ar folosi un altfel de școală.

O școală adaptată la nevoile copiilor, nu copii adaptați la școală

Eu, însă, știu ce vreau pentu copilul meu. Eu vreau o școală pe care s-o gândesc împreună cu copilul meu și alți copii și părinți.

Vreau o școală care se face în funcție de nevoile de dezvoltare ale elevilor săi, care e capabilă să-l asculte pe fiecare și să creeze condiții pentru comunicare, cooperare și colaborare. Vreau o școală capabilă să se adapteze la nevoile copiilor, dar nu copii adaptați la școală. Vreau o școală în care copiii să experimenteze și să facă lucruri cu mâinele lor și nu doar să învețe despre ce au făcut alții. Vreau o școală care se întâmplă nu doar în sala de clasă, dar și în curtea școlii, în parc, în pădure, la muzeu, în atelierul unui meșter, pe câmp, la teatru etc. Vreau copiii să facă biologie, fizică, chimie, geografie afară acolo unde se întâmplă toate acele fenomene despre care învață la aceste materii. Vreau ca exercițiile, temele sau lucrările lor de control să fie situații reale din viață. Vreau ca abilitățile de comunicare și empatia să fie ca aerul în această școală, pentru că acolo lucrează oameni care au aceste abilități și calități și le transmit firesc copiilor și părinților. Autocunoașterea să fie la fel de importantă ca și cunoașterea lumii exterioare. Lucrul în echipă să fie normalitate, iar evaluarea să fie parte din procesul de învățare și nu un scop în sine, să fie percepută ca o hartă și nu ca un obiectiv. O școală în care fiecare copil să participe la procesele de luare a deciziilor din școală și să decidă CE și CUM vrea să învețe. Da, eu îi cred în stare pe copii să ia asemenea decizii. Și nu știu cum un tânăr adult ar fi capabil brusc la 18-20 de ani să ia decizii dacă până atunci tot timpul a decis altcineva pentru el. Dacă avem un Minister al Educației care decide pentru toți ce trebuie să învețe, poate avem nevoie și de un Minister al Vieții care să decidă pentru noi în multele situații din viață, la ce facultate să dăm, cu cine să ne căsătorim, câți copii să facem, unde să trăim, ce să mâncăm???  Deciziile sunt dreptul, responsabilitatea și libertatea fiecăruia.

Încredere sau Frică?

Și eu știu că nu îmi doresc ceva utopic. Pentru că astfel de școli există în lume. Există acolo unde s-au găsit suficienți oameni care știu ce vor și se simt în stare să-și realizeze visele. Eu cred că și aici la noi sunt astfel de oameni. Pe unii i-am cunoscut deja și sunt convinsă că o să mai cunoaștem și alții. Părinți și profesori care vor o altfel de școală pentru copiii lor. Pentru că se maturizează acea generație care a avut de ales între 3, apoi 33 și apoi 303 posturi TV, între Turbo, Laser, Cin-cin, Huba Buba, Love is, Bombimbom etc., între Fanta, Frigusor și Vitanta, între engelză și franceză, între a pleca sau a rămâne în țară, între a protesta sau nu. Și sunt destui printre ei care nu vor să renunțe la acest drept al lor de a alege și de a crea. Știu că e posibil ceea ce îmi doresc pentru că chiar și în școala așa cum este acum am întâlnit profesori capabili să înțeleagă nevoile de dezvoltare a copiilor. Sunt oameni care se simt sufocați de sistem și care din răsputeri încearcă să facă ce pot ei mai bine. Nu vreau să lupt cu sistemul. Orice luptă naște rezistență și întărește pozițiile celui atacat. Vreau doar spațiu și libertate pentru cei ca mine care își doresc altceva, care știu exact ce vor. Copii, părinți, profesori.

Suntem diferiți și avem nevoi și așteptări diferite. E absolut normal ca O decizie să nu mulțumească pe toată lumea. Tocmai de aceea cred că o instituți, fie ea și minister, își asumă prea multe atunci când își propune să decidă cum e mai bine pentru toți. Mai multă încredere poate scădea din presiune, din presiunea responsabilității asumată pentru toți. Dialogul și comunicarea duc la încredere, iar încrederea e cea care ne eliberează de frică. Tot timpul avem de ales. Între a trăi cu frica în sân și junghiul în stomac sau cu încredere în gând și bucurie în suflet.

Două sute de ani în urmă erau oameni care credeau cu tărie că fiii și fiicele de muncitori și țărani nu pot învăța a scrie și a citi. Erau convinși că așa e natura lor, ca doar aristocrații sunt capabili de asemenea îndeletniciri nobile. Răspândirea școlilor publice a demonstrat că alfabetizarea nu este o utopie. Astăzi, încă sunt mulți care au convingerea că educația personalizată ar fi imposibilă pentru că ar fi prea complicat și prea scump. Efectele educației în masă cam de un secol și jumătate încoace au arătat că educația adevărată e doar cea personalizată. Cum spune Ken Robinson, expert în educție, educația ori e personalizată, ori nu e. Oricare altă formă e instrucție, dresaj, manipulare, orice, dar nu educație. Pentru că viața nu e un exercițiu academic. Dacă școala are rolul de a pregăti pentru viață, ea trebuie să fie viața însăși. Deocamdată acest rol al școlii rămâne a fi doar o pretenție, din păcate.

Ah da, și să nu uit că suntem în Moldova. Poate în altă parte e posibil, dar nu la noi. Chiar și la noi miștrii și echipele lor nu sunt veșnice. Și chiar și la noi aceste echipe sunt făcute din oameni cu care se poate încerca un dialog. Și chiar și la noi, ”Creativitatea, cum spune același Ken Robinson, nu se referă la lipsa constrângerilor; de multe ori este vorba de a lucra cu constrângerile și a le depăși.”

P.S.:

În caz că sunteți curioși să aflați ce spune Codul Educației al RM despre alternative și alte câteva articole relevante la temă:

Articolul 38. Alternativele educaţionale

(1) Statul garantează dreptul la educaţie diferenţiată în baza pluralismului educaţional prin admiterea alternativelor educaţionale în sistemul naţional de învăţămînt.

(2) Alternativele educaţionale, publice şi private, se înfiinţează cu aprobarea Ministerului Educaţiei, conform legislaţiei în vigoare.

(3) Modul de organizare, funcţionare, evaluare şi acreditare a alternativelor educaţionale se stabileşte de Ministerul Educaţiei.

(4) Alternativele educaţionale beneficiază de autonomie organizaţională şi funcţionează în conformitate cu stan-dardele educaţionale de stat şi cu specificul alternativei.

Articolul 9. Condiţiile de acces

(2) Statul asigură finanţarea pachetului standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituţiei de învăţămînt. Pachetul standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul general se aprobă de Guvern. (3) Finanţarea de bază a învăţămîntului general se face după principiul “banul urmează elevul”, conform căruia res

Articolul 6. Idealul educaţional

Idealul educaţional al şcolii din Republica Moldova constă în formarea personalităţii cu spirit de iniţiativă, capabile de autodezvoltare, care posedă nu numai un sistem de cunoştinţe şi competenţe necesare pentru angajare pe piaţa muncii, dar şi independenţă de opinie şi acţiune, fiind deschisă pentru dialog intercultural în contextul valorilor naţionale şi universale asumate.

Articolul 7. Principiile fundamentale ale educaţiei

Educaţia se întemeiază pe următoarele principii fundamentale: a) principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare; b) principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţămînt se raportează la standardele naţionale de referinţă şi la bunele practici naţionale şi internaţionale; c) principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice; d) principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia; e) principiul libertăţii de gîndire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice; f) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţămînt; g) principiul incluziunii sociale; h) principiul asigurării egalităţii; i) principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, inclusiv a dreptului la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; j) principiul unităţii şi integralităţii spaţiului educaţional; k) eficienţei manageriale şi financiare; l) principiul descentralizării şi autonomiei instituţionale; m) principiul răspunderii publice – în baza căruia instituţiile de învăţămînt răspund public de performanţele lor; n) principiul transparenţei; o) principiul participării şi responsabilităţii comunităţii, a părinţilor şi a altor actori sociali interesaţi; p) principiul susţinerii şi promovării personalului din educaţie; q) principiul învăţămîntului laic.

De ce nu avem bani pentru educaţie

E trist să auzi de la oameni care lucrează în funcţii de conducere din educaţie, la minister sau direcţii de învăţământ că nu putem face una sau alta, nu putem face reforme în educaţie pentru că nu avem bani. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea pentru o acţiune sau alta, nici nu vă gândiţi la aşa ceva pentru că nu sunt bani şi asta e de domeniul fantasticului. Da, poate că ar fi bine şi frumos să facem aşa, chiar necesar şi urgent, dar nu se poate. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea! Cam acelaşi discurs l-am auzit la distanţă de câteva zile de la un angajat al ministerului educaţiei şi de la unul dintr-o direcţie municipală de învăţământ în două contexte diferite în care se discuta despre reforme ce vizează dezvoltarea resurselor umane din educaţie.

Prima reacţie pe care am avut-o eu ca părinte preocupat de ce voi putea să-i ofer copilului meu a fost de revoltă. Aş fi înţeles un astfel de discurs venit din partea unui angajat al Ministerului de finanţe, de exemplu. Dar să auzi de la oameni care de ani de zile lucrează în sistemul de educaţie cum pun cruce pe ei şi pe tot sistemul e trist, e revoltător şi e dureros. Mă aşteptam de la aceşti oameni să spună că vor face tot ce pot măcar pentru faptul că trag la turta lor, în caz că nu au o înţelegere de profunzime a reformei.

Banii niciodată nu sunt deajuns, oricâţi ar fi. Întrebarea e cum îi cheltuim? Cum stabilim priorităţile? În funcţie de ce principii? De la ce viziune de ţară sau sistem pornim atunci când împărţim banii? Şi dacă nu există o astfel de viziune, fiecare trage la turta lui, care la armată, care la sănătate, care la drumuri. Dar cine trage la educaţie?

După ce mi-am potolit starea de revoltă am încercat să fiu empatică, să mă pun în locul acestor oameni şi să înţeleg ce atitudini, ce sentimente i-ar determina să aibă o astfel de reacţie defensivă şi de negare când vine vorba de reforme. Şi am ajuns să mă întreb ce putem face pentru ei ca să-şi capete sau recapete încrederea în ei ca profesionişti? Ca să vrea să fie lideri sau măcar parteneri de încredere în acest proces de reformă?

Reacţia de revoltă este una firească şi nu o putem nega, dar nu cred că ne ajută să depăşim această situaţie. Doar să ne revoltăm şi să punem presiune pe aceşti oameni nu-i va ajuta nici pe ei, nici pe noi cei revoltaţi. Ceea ce putem face e să avem încredere, să-i sprijinim și să le transmitem nevoile noastre în legătură cu ce pot face acești domni și doamne pentru educația din Moldova.

Ceea ce ne dorim părinţi, elevi, profesori şi manageri e să putem miza pe domniile voastre ca pe nişte promotori şi avocaţi ai reformei în educaţie în relaţia cu celelalte instituţii decidente, Ministerul Finanţelor, Parlament. Ca oameni care înţelegeţi importanţa educaţiei să-i convinegeţi şi pe ceilalţi că de aici încep toate. Dacă la acel nivel nu există o viziune despre cum trebuie să se dezvolte această ţară, măcar să vedem că cei din educaţie aveţi o viziune în baza căreia acţionaţi şi nu doar reacţionaţi la stimulii din sistem sau cei veniţi din partea partenerilor străini (închidem grădiniţe pentru că aşa ne cer finanţatorii, dar care este viziunea noastră despre educaţia preşcolară? etc.). Vrem să nu vă percepeţi funcţiile ca nişte joburi pentru supravieţuire, ci ca o şansă de a contribui la o schimbare în mai bine. Vrem să avem încredere în profesioniştii din minister şi direcţii, să ştim că acolo sunt cei mai buni specialişti în educaţie sau buni manageri dispuşi să fie permanent în dialog cu practicienii şi experţii din domeniu. Avem nevoie de voi încrezători, demni şi curajoşi, ca la capătul drumului să fim cu toţii mulţumiţi de ceea ce ne-a reuşit.

De la dial-up la Internet de mare viteză în educaţie!

Education_Future

Dacă am putut trece de la dial-up la internet de mare viteză şi suntem printre primii în lume, de ce nu am face acelaşi salt şi în educaţie?

Cred că în acest moment avem cel mai reformator şi cel mai curajos ministru al educaţiei pe care l-a avut vreodată Moldova. Am susţinut de la început reformele iniţiate de actuala echipă a Ministerului Educaţiei. Dar analizând mai atent lucrurile, am senzaţia că noi ne pierdem timpul cu repararea unei maşini, ba chiar a unei căruţe vechi de mai bine de un secol, în loc să ne gândim cum să facem să zburăm cu avionul. Îi punem termopane, aruncăm un lăptop în ea, scriem pe ea „Bine aţi venit!”, îi mai punem nişte cauciucuri noi în loc de roţi de lemn, dar ea tot căruţă rămâne, fără motor, fără GPS, cu un singur cal putere.

Dacă vrem să facem cu adevărat reformă în educaţie, trebuie să pornim de la întrebarea esenţială CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? LA CE NE FOLOSEŞTE? sau LA CE NE-AR PUTEA FOLOSI? Şi primii trebuie întrebaţi copiii. Poate doar ar trebui reformulată întrebarea în funcţie de vârstă, de exemplu: CE ŢI-AR PLĂCEA SĂ ÎNVEŢI? DESPRE CE EŞTI CURIOS SĂ AFLI MAI MULTE? CE AI VREA SĂ POŢI SĂ FACI? Ei, şi aici se aprind o parte din paiele din cap: Cuuuum să-i întrebăm pe cei mici??? Ei de unde să ştie ce le trebuie???(1.încredere?) Dar noi ăştia mari de unde ştim cum va arăta lumea peste 12 ani când termină ei şcoala sau chiar peste 17, dacă punem şi facultatea?????? Ei uite că aici apare o parte din răspuns: poate e mai puţin dacă nu deloc important ce fel de informaţii învăţăm şi mult mai important e să ştim să facem diverse chestii, inclusiv să învăţăm să gândim cu capul nostru, să avem părerile noastre şi să avem încredere în ele. În loc de teme de lucrare de control de genul „Explicaţi de ce „Mioriţa” este o perlă a creaţiei populare” mai bine să-i întrebăm pur şi simplu pe copii ce cred ei despre Mioriţa sau poate în general, îi interesează altă operă literară. Iar s-au aprins paile în cap? Cum să nu ştie copiii de Mioriţa??? Dar cine e în măsură să decidă Cine şi Ce trebuie să înveţe? (1.încredere? 2. libertate?).

E suficient să analizăm un pic ce spune psihologia modernă despre felul de a fi al omului şi neurologia despre cum funcţionează creerul nostru, ca să înţelegem că noi oamenii ne naştem UNICI fiecare în felul său, CURIOŞI şi cu DORINŢA şi NEVOIA DE A ÎNVĂŢA. Atenţie! Ne NAŞTEM cu dorinţa şi nevoia de a învăţa! Fiecare dintre noi.

Copiii nu trebuie impuşi sau făcuţi să înveţe, pentru că ei asta fac în continuu din momentul în care se nasc. Chiar şi când dormim în creerul nostru se întâmplă procese esenţiale pentru capacitatea noastră de învăţare, e timpul când lucrurile se aşează, iar creerul se limpezeşte de toxine şi face loc pentru noi cunoştinţe. Ceea ce înseamnă că odihna este la fel de importantă în procesul de învăţare, ca şi învăţarea în sine. Pentru specia umană e vital să înveţe pe tot parcursul vieţii. De aceea nu are niciun rost să speriem copiii cu note, lucrări de control sau examene. Acestea nu fac altceva decât să pună presiune şi să creeze stres, iar stresul e cel mai mare inamic al învăţării. Nu se poate face învăţare eficientă în condiţii de stres. Şi îi evaluăm cum, în baza unui barem? Acelaşi pentru toţi? Cât de relevant poate fi un barem, UN SINGUR barem pentru mii şi mii de copii şi TOŢI DIFERIŢI???

Our_education_system

Cât de buni nu ar fi specialiştii care lucrează la elaborarea unei curricule, ei nu pot prevedea nevoile de învăţare a mii şi mii de copii. Acelaşi lucru valabil şi pentru manuale. La ce ne foloseşte o ţară de oameni cu aceleaşi informaţii bagate în cap??? Nu ar fi mai interesant şi mai eficient să avem cca 4 milioane de minţi diferite, de personalităţi originale? Vă imaginaţi ce interesant ar fi să trăieşti în Moldova? Vă imaginaţi câte idei şi câte soluţii interesante s-ar naşte aici? Şi dacă azi copiii nu merg cu drag şi de bună voie la şcoală, ca şi profii, de altfel, nu ar trebui să ne întrebăm ce e în neregulă cu sistemul nostru de învăţământ? De ce a ajuns şcoala şi notele să fie Bau-bau cu care sunt speriaţi copiii?

Ei bine, veţi spune, şi dacă renunţăm la curriculă şi la note şi la examene ce punem în loc? Cum ar trebui să arate şcoala? Şcoala şi pedagogii nu trebuie să facă nimic altceva decât SĂ CREEZE CONTEXTE DE ÎNVĂŢARE şi CONDIŢII PENTRU DEZVOLTAREA FIREASCĂ  a fiecărui copil. Adică să nu încurce. Să nu strice ceea ce a pus natura în fiecare copil. Profesorii pot să propună, nu să impună şi mai pot să observe şi să fie atenţi la nevoile de învăţare a fiecărui copil pentru a-l ghida pe fiecare spre mai mult din ceea ce-l interesează. Şi ce mai pot face pedagogii e să colaboreze între ei pentru a ghida copii nu printr-o matematică, o literatură sau o chimie, ci să faciliteze contexte de învăţare complexe şi transdisciplinare, aşa cum este viaţa noastră. Noi, zilnic, acasă şi la serviciu nu rezolvăm probleme individuale de fizică, gramatică sau biologie, noi suntem implicaţi în procese complexe ce presupun cunoştinţe şi abilităţi din mai multe domenii deodată.

UIte, de exemplu finlandezii renunţă la predarea/învăţarea bazată pe materii şi trec la ceea ce se numeşte predarea fenomenelor. http://www.independent.co.uk/news/world/europe/finland-schools-subjects-are-out-and-topics-are-in-as-country-reforms-its-education-system-10123911.html Adică, în loc de lecţii separate de mate, literatură, geografie etc., elevii studiază fenomene complexe cum ar fi Uniunea Europeană sau „deservirea clienţilor”, ce implică cunoştinţe şi abilităţi multi şi transdisciplinare. Iar pentru profesori asta înseamnă să înveţe să lucreze în echipe. Şi în Finlanda sunt pedagogi care se opun reformei, dar ei au luat-o încet şi cu răbdare. Acesta e un exemplu de reformă ce porneşte de la întrebarea esenţială, CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? Şi dacă tot facem reformă în sistemul educaţional din RM, poate ar fi cazul să ne punem şi noi aceeaşi întrebare? Ce ar fi să ne angajăm în creearea unei şcoli cu adevărat moderne şi să nu pierdem timpul cu revizuirea unor manuale şi a unei curicule ce nu au nicio legătură cu realitatea secolului 21?

Ne vom trezi peste câţiva ani că avem table interactive în fiecare clasă, laptopuri pentru fiecare elev, dar învăţământ modern tot nu avem, că elevii şi profesorii în continuare merg cu scârbă la şcoală, fără să se întrebe la ce le foloseşte. Tehnologiile avansate sunt necesare, şcolile reparate şi dotate trebuie să fie normalitate în ţara noastră, dar asta nu va schimba principiile de funcţionare a unui sistem de învăţământ a cărui baze s-au pus în secolul 19. Şcoala trebuie regândită în funcţie de realităţile în care trăim şi cu deschidere spre viitor. Trebuie să schimbăm linia de telefon pe WiFi şi chiar conexiune prin satelit.

P.S. Elevă fiind într-o școală medie dintr-un centru raional, aveam mereu în cap o imagine a școlii perfecte. Discutam despre această școală a visurilor mele cu colegii mei și de multe ori găseam puncte comune. Pe parcursul anilor, această viziune despre cea mai bună școală se mai modifica, se mai completa. Pe atunci nu știam mai nimic despre psihologie și psihanaliză, despre educație pozitivă sau inteligență emoțională. Dar întotdeauna știam foarte clar că vreau să fie o școală în care contez eu-Copilul-Elevul, o școală în care părerile și dorințele mele contează pentru adulți. Și nu erau nici de departe vise despre munți de ciocolată sau timp petrecut în fața telvizorului la școală. Paradoxal(!) dar chiar și copil fiind îmi doream să învăț, doar că îmi doream să învăț lucruri cu adevărat interesante și utile, îmi doream să înțeleg la ce îmi folosește ceea ce învăț și îmi doream să încerc să fac diverse lucruri, nu doar să tocesc din cărți. Îmi mai doream să pot învăța de la TOȚI pedagogii mei respectul, demnitatea, deschiderea și nu autoritatea și obtuzitatea. Și iarăși paradoxal (!), dar aceleași lucruri și le doreau și colegii mei. Îmi amintesc că visam să nu stăm țintuiți în bănci la lecții, să putem circula prin clase, visam la o școală care să semene, mai degrabă, cu o casă mai mare, o școală care să fie caldăla propriu și la figurat, (în anii 90, am scris mult cu pixul înghțat printre degetele amorțite) și primitoare, în care putem și suntem încurajați să aducem tot felul de idei creative de ale noastre, ale elevilor și nu doar să executăm un program sau să fim actori în nişte evenimente planificate de profi.

De ce ne este frică când facem reformă?

Am fost azi la o masă rotundă. Una pentru şefi de direcţii de învăţământ şi manageri şcolari. O masă rotundă la care oamenii încercau să se lămurească ce e cu noul cod al educaţiei şi procesul de reorganizare a şcolilor, probleme, soluţii, idei, propuneri.

Am văzut acolo mulţi oameni bine-intenţionaţi, dar şi cu multe probleme, dileme, semne de întrebare. Unii au venit şi cu soluţii. Nu ştiu câţi din ei cred în soluţiile lor, pentru că am văzut şi multă disperare în ochii lor. Disperare că iar se vor întoarce în birourile lor de prin raioane, iar vor încerca să-şi spună că trebuie să mişcăm carul din loc şi… iar se vor împotmoli în şirul de probleme cotidiene, plus mentalităţi învechite, poate chiar propria mentalitate care în ciuda tuturor eforturilor, nu-i lasă să înţeleagă până la capăt ce-i cu modernizarea asta, că parcă calculatoare avem, profesorii merg pe la perfecţionări, da învăţământ ca în ţările civilizate tot nu avem.

Prima explicaţie care mi-a venit, e că aceşti oameni, ca şi majoritatea societăţii, atunci când vine vorba de soluţii pentru educaţie, de fapt încearcă să repare o maşină veche pentru care niciodată nu ne ajung bani. Da una foarte-foaaaarte veche. Când, de fapt, noi avem nevoie să înlocuim maşina nu cu una mai nouă, ci cu un avion, poate chiar cu o navă cosmică. Dacă tot ne-am apucat de reformă, haideţi să facem una de substanţă, o reformă a abordării, a felului cum vedem educaţia. Din start, multe din problemele pe care încercăm să le fixăm astăzi vor dispărea. De ce să schimbăm nu ştiu a câta oară sistemul de ghidaj al maşinii, când nava cosmică are un cu totul alt sistem de dirijare?

Nu de camere de luat vederi avem nevoie la BAC, ci de probe la care să nu ai de unde copia (probe de creativitate şi analiză), iar pentru asta avem nevoie nu de curricule stufoase elaborate timp de câţiva ani, care până ajung să fie implementate sunt depăşite, ci de profesori creativi care au încredere în potenţialul elevilor lor şi stabilesc împreună obiectivele pe care vor să le atingă. Pentru asta avem nevoie şi de un minister care să renunţe la monopol şi să aibă încredere în capacitatea elevilor, părinţilor şi profesorilor de a decide singuri ce şi cum vor să înveţe. Avem nevoie de profesori, care în primul rând sunt pedagogi şi psihologi, care sunt specialişti în învăţare şi psihologia copilului şi apoi specialişti într-un anume domeniu. Într-o lume în care orice informaţie este la un click distanţă, nu mai avem nevoie să memorăm ani, evenimente, locuri, nume. Avem nevoie să gestionăm această informaţie şi pentru asta avem nevoie de competenţe de analiză, de sinteză, avem nevoie să ştim să gândim, să ştim să învăţăm, să ştim să comunicăm, să avem încredere în capacitatea noastră de a crea, de produce informaţie nouă. S-a demonstrat demult că nu gazul şi cărbunii, ci oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei ţări, dar cu condiţia că acei oameni sunt deschişi la minte şi dornici să creeze, şi nu doar nişte muncitori cuminţi care execută întocmai ordinile. Aşa cum s-a demonstrat că atunci când nu primesc note, copiii au rezultate mai bune şi atunci când îi laşi să aleagă singuri, vor să înveţe mult mai mult decât atunci când li se cere. Şi astea nu sunt miracole, ci fapte dovedite ştiinţific.

De ce ne este frică, nouă, profesori, părinţi şi autorităţi când vorbim de schimbări radicale? Nu ne putem imagina cum vom lucra fără manuale şi curriculum de la minister? Nu ne imaginăm cum e să evaluezi fără să pui note şi etichetări? Nu crezi că copiii sunt dornici de învăţare prin natura lor? Şi nu ne vine să credem că chiar şcoala aşa cum este ea astăzi le seacă zilnic şi sistematic dorinţa de a învăţa, de ajungem să vedem copii de clasa întâi cu feţe plictisite? Nu ne putem imagina cum ar fi să nu înveţe toţi după aceleaşi programe? Ne e frică de ALTFEL şi de DIVERSITATE?

Ca un prim pas înainte de achiziţionarea navei cosmice, haideţi să facem un exerciţiu de sinceritate şi să recunoaştem de ce ne este frică. Ce ne ţine în loc?

Pentru că în zilele noastre nu trebuie să faci Harvard sau Oxford ca să afli mai multe despre cum funcţionează un sistem de învăţământ bazat pe încredere şi pe cunoştinţe de ultimă oră despre cum funcţionează mai eficient creierul nostru. E suficient să fii curios şi să intri pe net. Acolo sunt multe soluţii. La îndemâna fiecăruia dintre noi.

SĂ FIŢI CUMINŢI ŞI ASCULTĂTORI, DRAGI COPII!!! CĂ ALTFEL…

cand-copilul-nu-este-cuminte-273133Eu nu înţeleg de ce calitatea supremă a unui copil în societatea noastră e să fie ASCULTĂTOR? (Adevărul e că nu doar în societatea noastră, dar acum mă interesează capra noastră, mai mult de cât a vecinului). Copiilor chiar şi la zilele lor de naştere li se doreşte să fie ascultători. Chiar şi azi la 1 septembrie, pe la careuri cred că n-au uitat să le amintească. L-am văzut şi pe Marian Lupu într-un reportaj cum le spune unor copii cărora le duce cadouri, ca să-şi facă reclamă, că tre să-i promită că vor fi şi mai cuminţi. Interesant, şi dacă nu vor fi, nu le va mai duce cadouri? Copiii trebuie să asculte de părinţi, de bunici, de nani, de educatoare, de învăţătoare, de profesori şi în general de cei mai mari şi… tăt a sî şie ghini în viaţa ta, toate cele bune te vor năpădi. Numa să şii ascultător. Ai înţeles??? Unde bagi dejitili??? Eu şi-am grăit cu tine? N-a să-ţi mai cumpăr nică şi nana n-o să-ţi mai aducă cadouri şi nici Marian Lupu.

Şi dacă toată copilăria asculţi, asculţi şi tot asculţi, când naiba înveţi să gândeşti cu propria minte? Neuronii tăi când mai formează legături diferite de a celor care te învaţă să asculţi? Şi asta în condiţiile în care toţi aceşti adulţi îi doresc copilului să aibă o viaţă mai bună decât a lor, după principiu „Poate măcar copchii noştri deam or trăi mai ghini!”. Nu, dragi părinţi, bunici şi pedagogi, copchii ăştia ascultători nu vor trăi mai bine decât voi, pentru că vor fi la fel de umili şi incapabili să-şi formuleze propriile gânduri şi inhibaţi în a-şi urma propriile dorinţe şi vise. Fiind ascultători în relaţia cu voi, vor fi la fel de acultători şi în relaţia cu şefii lor, cu funcţionarii şi politicienii corupţi şi nu vor avea soluţii pentru aceste probleme, pentru că ei nu au învăţat să gândească, să facă, să greşească, să reuşească, ci doar să asculte. Şi ne mai mirăm de ce nu putem ieşi din crize succesive sute de ani la rând? De ce câştigă comuniştii şi de alde voronin au priză la public?

Culmea e că în limba română expresia „cu minte” a devenit cuvântul „cuminte”. Adică a avea minte, a fi deştept în percepţia noastră egalează cu a fi umil şi ascultător. Îmi vine să turb, nu alta!!! Mă întreb la ce moment din istoria noastră, s-a produs această adaptare. Da, ştiu, tătarii, turcii, ruşii, toţi îs devină, toţi au vrut mereu ceva de la noi şi noi ne-am adaptat cum am putut ca să supravieţuim. O fi. Dar eu dacă aş fi Academie de Ştiinţe şi în special Institut de Filologie, aş trece cuvântul „cuminte” la categoria arhaisme şi aş recomanda scoatere lui din uz. Asta cred că ar fi prima reformă CU MINTE şi deloc CUMINTE.

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Clubul Parintilor Constienti

despre parentare centrata pe comunicare si relationare

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?