Arhiva | DEZBATERI RSS for this section

OILE NEGRE din educația noastră

Image

Acu mulți ani, pe când eram prin clasa a 7-a ori a 8-a am petrecut vreo juma de zi făcăndu-mi un microfon, asta după ce profa de română ne-a dat ideea să facem un interviu cu un coleg care ar juca rolul unui scriitor. Nu era o sarcină obligatorie. Nu mai țin minte dacă au pregătit și alți colegi interviul și nici cu cine l-am făcut eu, dar îmi amintesc foarte bine emoțiile pe care le-am trăit și cât de încântată am fost de proces și cât de distractiv a fost pentru colegi și profă. Astăzi, pentru mine, ca jurnalist, interviul este exercițiul preferat, aș face interviuri toată ziua, în fiecare zi. Profa de română nu era așa de creativă în fiecare zi, dar mai avea sclipiri (cu lucrul în echipă, sarcini creative etc.). Am mai avut și alți câțiva profi de acest fel, care sclipeau mai rar sau mai des: profa de istorie, care în clasa a 5-a ne organiza excursii imaginare prin Atena sau Roma Antică, iar o dată ne-a provocat să facem o scenetă de teatru inspirată din istorie. Sau diriginta, la ale cărei ore de dirigenție veneau și băieții care lipseau cu zilele de la școală. Și nu veneau de frică, ci pentru că era interesant. Diriga discuta cu noi despre problemele și preocupările noastre și doar în treacăt despre notele și absențele din catalog. Și chiar a recunoscut odată că ea descoperă, după aproape 20 de ani de muncă, psihologia copilului, pentru că atunci când era ea studentă, psihologia era predată de un moș plicticos care le citea cursurile dintr-un caiet rufos. Iar acest interes pentru psihologie, în școala medie raională în care am învățat eu, l-a trezit șefa de studii responsabilă de activități extrașcolare. Făcea un fel de cursuri-traininguri cu diriginții din școală și le povestea tot felul de chestii inovative. Sigur, unii au spus că iaca a venit asta aici să ne arate ce poate. Unde mai pui, că profa asta cu psihologia era nou venită în școală și era prima profă cu fustă deasupra genunchilor și machiată cu alte culori decât albastru, pe care o cunoșteam. Tot cu ea făceam și o oră opțională de psihologie. Și pentru că era opțională și nu mai încăpea în orar de limbi, istorii și matematici, se făcea la lecția 0, adică la 7.20. Venea toată clasa. Sau profa de biologie, cu care tot la o oră opțională, de Igienă, discutam, dar chiar discutam și nu răspundeam la tablă, despre alimentație sănătoasă, fumat, droguri sau viață sexuală. Și asta se întâmpla când aveam 13-15 ani. Sau un curs de scriere și gândire critică, deja pe la 16 ani, într-un liceu din capitală. Sau clubul de dezbateri de după ore sau participarea la organizarea activităților extrașcoalare ca membru în consiliul școlii. Și toate astea ÎN CIUDA numeroaselor experiențe frustrante de care aveam parte ca în fiecare școală din țara asta și nu numai.

Acum vreo juma de an, mi-am dat seama că în viața mea de angajat (de vreo 9 ani încoace) am aplicat cu mai mult drag și mai mult succes, ceea ce am învățat pe la tot felul de traininguri și workshopuri, deși la școală și la facultate am petrecut (pierdut) infinit mai mult timp. Și chiar dacă am folosit câte ceva din cele învățate în școală, tot au fost cu precădere chestiile învățate pe la OPȚIONALE (și oare de ce opționalele se dovedesc a fi mai eficiente în timp decât cursurile obligatorii???).

Vreau să cred că acest gen de profi, și în general de oameni, care nu se lasă duși de valul rutinei, mai există. (Acei de care am avut eu parte, lucrau câte 7 luni fără salarii în friguroșii și întunecați ani 90. Unii mai sunt în sistem, iar alții au luat-o prin Italii, unde tot cred că se țin de organizat serate, după 10-12 ore de muncă 🙂 ) Iar discipolii lor, azi, vreau să cred, inițiază și coordonează proiecte creative și utile în tot felul de domenii. De aproape un an de când am început să mă interesez intens de educație (o preocupare constantă am avut-o de pe timpul frustrărilor din școală), am descoperit mulți alții ca mine, mai mulți decât putea adimite scepticismul meu. Și preocupați nu pur și simplu de educație, ci de o educație concentrată pe nevoi reale, pe capacitatea de a înțelege și nu doar de a însuși niște chestii.

Oamenii sunt de tot felul: sunt cei intresați, sunt cei indignați, sunt cei îngrijorați, sunt dintre cei care caută răspunsuri și soluții, dar sunt și cei care deja fac ceva pentru a mișca lucrurile, unii au și reușit să opțină rezultate. De foarte multe ori am auzit, în anturajul meu, părinți care spun că sunt unicii care la o adunare de la grădiniță sau școală s-au indignat de ce educatoarea țipă la copii sau de ce se strâng atât de mulți bani pentru cadouri. Sau câte un prof care luptă cu colegii săi sau chiar cu părinții ca să facă o activitate interesantă în școală sau câte un ong-ist căruia îi este teamă că ideea sa inovatoare nu va prinde la publicul țintă. De ce acești oameni, răzlețiți câte unul pe ici pe colo, ar trebui să se simtă ciori albe sau oi negre fiecare în mediul lui? De ce acești oameni (și cei indignați, și cei care caută soluții, și cei care le găsesc) nu s-ar cunoaște, nu s-ar privi în ochi, nu și-ar oferi sprijin și nu s-ar inspira unul de la altul? Cei care caută soluții, să le găsească la cei care le-au găsit, iar cei care le-au găsit, să-și găsească și mai mulți beneficiari sau și mai multe idei. O platformă de comunicare și de colaborare (și fizică și virtuală) a oamenilor preocupați de educația eficientă pe termen lung, de o educație ce pune în valoare personalități și nu modele rigide, ce caută soluții creative. Un mediu, o comunitate în care aceste ‘oi negre’ ale educației din Moldova și-ar găsi forța de a merge mai departe și de a-și câștiga dreptul la normalitate. Nu pun doar întrebări retorice. Lansez o invitație. Vreau să vă văd fețele, să vă cunosc dincolo de comentariile de pe bloguri si rețele de socializare. Vă dau întâlnire să stabilim împreună ce și cum vrem să facem.

 

Reclame

E posibilă educaţia fără pedeapsă? Dar fără recompense?

A pedepsi sau a nu pedepsi copiii? Putem educa fără să aplicăm pedepse sau să oferim recompense? Unde este hotarul între libertate şi învăţarea unor reguli? Putem să-i învăţăm pe copii reguli fără să-i pedepsim sau fără să le oferim recompense? Întrebări valabile atât pentru părinţi şi bunici, cât şi pentru pedagogi. Iată ce spun specialiştii. Vă invit să analizaţi două poziţii:

Soluţiile Alethei Solter pentru educaţia fără pedepse şi recompense

Medicul pediatru Komorovski despre pedeapsă

Mai multe despre educaţia necondiţionată (fără pedepse şi recompense) aflaţi şi din interviul cu psihologul Alfie Kohn, autorul cărţii Parenting Necondiţionat, în emisiunea Garantat 100%. (pe YouTube găsiţi şi următoarele 3 părţi ale emisiunii)

Sistemul de învăţământ modern nu mai este deloc modern

Dana a comentat la postul precedent şi a punctat foarte bine:

Problema sistemului de învățământ modern, așa ne place nouă să-i spunem, este că el nu mai e modern deloc. Să nu uităm că acest model a fost introdus și dezvoltat prin reformele lui Bismarck, care evident, își dorea cetățeni obedienți și performanți într-un stat național și industrial nou format. Să nu uităm nici de un alt component, anume iluminismul, la bazele căruia stă ideea de rațiune și de științe, și care, la rândul său, a influențat reformele lui Bismarck. Nu sugerez ca iluminismul este ceva rău, deși își are păcatele sale, dar din cauza acestuia, anumite științe, cum ar fi cele exacte, au devenit mai importante decât alte științe. Aici mă refer la psihologie, căreia i-a trebuit o lungă perioadă să-și capete respectul în rândul oamenilor de știință.

Astăzi, când se iau decizii cu privire la sistemul de educație, se uită complet de faptul că suntem oameni, iar psihologia și teoriile despre comportamentul uman nu prea sunt luate în calcul. Ceea ce contează sunt indicatorii statistici măsurabili, i.e. câți au fost instruiți, câți au luat calificative bune/rele, câte obiecte trebuie introduse în curriculum școlar etc. Când ultimele teorii ale psihologiei privitor la felul cum funcționăm noi ca oameni vor sta la baza deciziilor despre cum trebuie organizat sistemul de învățământ, atunci vom avea oameni mai fericiți. Iar chimia și fizica, foarte importante de altfel, vor fi predate în așa fel încât să-i provoace pe copii, nu să-i frustreze, așa cum se întâmplă acum.

Foarte bune aceste precizări. Întradevăr, sistemul de învăţământ pe care îl avem astăzi este acelaşi de acum 150 de ani. În spaţiul românesc, cel mai mare reformator al învăţământului a fost Spiru Haret (1851 – 1912), ministru al educaţiei în mai multe rânduri şi care pentru acele timpuri a făcut multe şi bune. Problema e că de la Spiru Haret încoace nimeni nu s-a ocupat de o reformare reală a sistemului. A scoate sau a introduce câte o materie nu înseamnă reformă. Sistemul pe care îl avem şi astăzi  a fost bun pentru o societate industrială ce avea nevoie de executanţi disciplinaţi, care ştiu să scrie şi să socoată. Şi chiar dacă şcoala ar continua să educe elevii doar pentru economie, tot ar trebui să înţelegem că, astăzi, plus valoarea e dată mai ales de creativitate. Oamenii creativi şi inovatori sunt cei care pun pe picioare afaceri fabuloase într-o lume în care totul pare să fie inventat. Iar creativitatea nu poate fi încurajată într-o sală de clasă cu bănci în 3 rânduri şi cu un profesor în faţă cu autoritate absolută şi într-o societate în care virtutea maximă a unui copil e să fie ASCULTĂTOR!

Dar chiar şi pe vremea lui Spiru Haret, învăţământul primar (care era obligatoriu pe atunci) includea şi cunoştinţe despre deprinderi de viaţă. Într-o carte de pe timpul românului, din care a învăţat bunica mea şi care includea toate materiile pentru clasele primare erau şi lecţii pentru fetiţe despre cum ar trebui să-şi îngrijească pruncul viitoarea mamă, sau lecţii de igienă. Iar cataloagele din şcolile româneşti de până la venirea comunismului conţineau şi informaţii despre condiţiile de viaţă ale  elevului şi trăsăturile caracterului său.

Şi iată deja clasicul discurs al lui Sir Ken Robinson despre relaţia şcolii cu creativitatea. Un discurs care i-a inspirat pe mulţi şi chiar i-a determinat pe unii părinţi să-şi retragă copiii din şcoală şi să le ofere posibilitatea de a alege singuri ce vor să înveţe (e şi ăsta un subiect, care poate părea controversat, dar pe care sper să-l discutăm pe acest blog). Cred că cea mai importantă idee a discurisului lui Robinson este că a doua mare provocare a sist. de educaţie după alfabetizare va fi stimularea creativităţii!!!

Cum ar trebui să fim educați ca să fim fericiți?

Image

Ce urări îşi fac oamenii cel mai des la sărbători sau cu diverse alte ocazii?

Cu riscul de a ne repeta, parcă nu găsim nimic mai bun a ura celor dragi decât:

–         Sănătate! (că-i mai bună decât toate!)

–         Fericire!

–         Cei dragi să-ţi fie mereu aproape!

–         Prieteni adevăraţi!

–         Bani! adică prosperitate

–         Succese în ceea ce faci (realizări profesionale)!

–         şi în proporţii diferite – Noroc!!!

Banal, dar parcă nu chiar lipsit de sens!

Dar întrebarea mea nu este despre originalitate, ci despre ce învăţăm de-a lungul vieţii despre toate acestea? Ce învăţăm despre sănătate, fericire, relaţiile cu cei dragi, prosperitate şi succes, în familie şi la şcoală? Putem învăţa despre toate astea şi dacă da, cum?

Cum ar trebui să fim educaţi de părinți, bunici și profesori ca să ştim să fim sănătoşi, fericiţi, să fim în relaţii bune cu oamenii care ne înconjoară, să fim prosperi şi să reuşim în domeniile în care activăm?

Neîncrederea că toate acestea ar depinde direct de noi, ne îndeamnă să adăugăm la urările noastre un strop sau un car de noroc, în speranţa că soarta va avea grijă de cel căruia îi dorim tot binele din lume.

Şi cât de la voia întâmplării nu ni s-ar părea toate aceste premize ale unei vieţi frumoase, în lumea noastră, există suficiente cunoştinţe despre fiecare dintre aceste aspecte. Oamenii nu doar şi-au dorit dintotdeauna să fie mai sănătoşi şi mai fericiţi, dar au încercat şi să afle ce se poate face în acest sens.

La şcoală, de mici, suntem păcăliţi că fericirea şi împlinirea noastră ar depinde de cât de bine ştim să rezolvăm ecuaţiile cu două necunoscute şi cât de frumoase ştim să facem introducerile la comentariile literare (că restul oricum e copiat de prin tot felul de cărţi). Şi astfel, suntem înscrişi într-o cursă după note maxime, suntem apreciaţi şi lăudaţi şi arătaţi la televizor dacă luăm BAC-ul cu 10 pe linie, admiraţi când absolvim facultatea cu brio, după care mai facem vreo 2 masterate şi cel puţin un doctorat la diverse universităţi din afară şi nu ştiu de ce după toate astea oricum nu suntem fericiţi. Probabil nu am făcut facultatea sau masterul care trebuia, îşi spun unii, cuprinşi de o mie de îndoieli privind parcursul ales şi tot amânând momentul când vor intra în viaţa reală, aplicând la încă o facultate. Termină prin a-şi găsi un job sigur şi poate bine plătit, sperând la avansări pe scara ierarhică, direct proporţionale cu stresul şi timpul petrecut la serviciu şi nu cu familia (dacă au apucat să şi-o facă) şi continuând să se întrebe ce trebuie să mai facă ca să fie fericiţi sau când în sfârşit vor începe o viaţă fericită. Când? De la o luni, după Anul Nou sau imediat ce te întorci din vacanţa în care ai obosit şi mai tare, aşa cum ţi-ai promis de o mie de ori sau după operaţie şi după ce închei cursul de tratament de 2 luni, asta dacă ai reuşit să ajungi la medic şi ţi-au ajuns banii de medicamente.

Şi de ce învăţăm atât de puţin despre sănătate la şcoală şi mai nimic despre emoţiile, trăirile noastre și ce este fericirea, despre cum să relaţionăm cu ceilalţi, despre cum să ne cunoaştem pe noi şi să-i înţelegem pe alţii? Nu există nici o materie despre gestiune, a timpului, a banilor şi nimeni nu ne întreabă ce ar însemna succesul în viziunea noastră.

Cred că de aici trebuie să înceapă reforma în educaţie! Da, e bine să adaptăm programa la nevoile pieţii şi să avem mai multe materii practice, dar nu putem să continuăm să vedem elevii doar ca viitoare instrumente de lucru în cadrul unei economii. Dincolo de medici, ingineri, manageri, profesori, croitori, strungari, agricultori, noi toţi suntem, în primul rând, oameni şi avem dorinţe atât de fireşti: vrem să fim fericiţi şi sănătoşi, să-i avem pe cei dragi alături şi să avem relaţii frumoase cu ei şi da, după asta vrem să fim şi prosperi şi să reuşim în ceea ce facem. Și toate astea depind atât de puțin de media la BAC. Să punem carul şi boii la locul lor şi să înţelegem că un copil fericit are mai multe şanse să înveţe să rezolve o ecuaţie cu două necunoscute şi nu invers. Să învăţăm să învăţăm, după care fiecare dintre noi va putea învăţa orice îl interesează.

În lumea asta mai mult sau mai puțin modernă există suficiente cunoștințe despre inteligența emoțională, adică capacitatea noastră de a percepe și gestiona emoțiile pe care le trăim și există chiar programe adaptate pentru școli. Și asta pentru că oamenii de știință au dovedit că inteligența emoțională este mai importantă în atingerea succesului, decât cea academică, măsurată în IQ, ceea ce explică mirarea profesorilor cum de Nătărăul ăla care nu putea scrie o compunere a juns Șef.  Există chiar și programe în care înveți ce este fericirea sau cursuri despre managementul timpului și a banilor, inclusiv pentru copii și tineri, există programe despre valori și obiective, ca să nu mai spun despre programele practice de comunicare în diverse contexte ale vieții sau cele de sănătate. Totul e să vrem. Să vrem să educăm oameni și nu doar reprezentanți ai unor profesii și meserii.

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?