Tag Archive | educaţie modernă

Alternative în educaţie și frica de libertate

de Victoria Coroban

Întrebarea

Am întrebat-o pe Corina Fusu, ministra educaţiei din Moldova, la o conferinţă internaţională, dacă ar fi posibilă în Moldova deschiderea unei şcoli alternative. Dacă ar fi un grup de părinţi şi profesori care ar vrea să facă un alt fel de şcoală, care să aibă aceleaşi obiective pe care le propune curricula naţională, dar ca formă de organizare şi metode de predare să fie altfel. Clasele să fie în funcţie de interese şi nu după vârste, fiecare copil să decidă ce şi când vrea să înveţe, cineva ar putea fi interesat de chimie din clasa a 5-a, dar altcineva dintr-a 8-a, de exemplu. Lecţiile să nu fie toate de 45 minute, dar să aibă durată diferită în funcţie de specificul materiei. Copiii să fie implicaţi în procesele de luare a deciziilor la nivelul şcolii ş.a. Am întrebat dacă e posibil aşa ceva în condiţiile legislaţiei de acum şi dacă Ministerul Educaţiei are în vedere încurajarea unor astfel de iniţiative. Am primit un răspuns evaziv care nu spunea clar nici da nici nu. Mă rog, oboseală, emoţii sau poate chiar lipsă de informare anume pe acest subiect. Chiar şi un ministru nu le poate şti pe toate. Oricum, pe lângă un răspuns informativ pe care îl căutam, mă așteaptam ca această întrebare să atragă atenţia asupra subiectului, să se audă întrun spaţiu public despre această nevoie. Întrebarea nu era un ipotetică. Proiectul unei școli alternative mă interesează în cel mai serios mod.

În pauza de cafea am fost abordată de o doamnă care a zis că e de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi care mi-a zis că ceea ce am întrebat eu e posibil în Moldova. Că trebuie să depun la minister metodologia nouă aşa cum o văd şi ea va fi implimentată timp de un an, iar ministerul va desemna o persoană responsabilă de monitorizare. La finele anului persoana responsabilă şi autorul metodologiei vor face câte un raport, iar ministerul va decide dacă aprobă sau nu implementarea metodologiei pe termen lung. Peste încă o jumătate de oră am fost aboradtă de Sergiu Boghean, şef de cabinet la Ministerul Educaţiei care m-a întrebat dacă suntem un grup de părinţi cu o iniţiativă concretă atunci să depunem propunearea la minister şi ea va fi analizată.

Cele două intervenţii m-au bucurat întrun fel. Ce am înţeles eu din asta e că, cel puţin, există o bază legală pentru programele alternative şi chiar dacă nu e foarte clar care sunt criteriile după care se evaluaează o alternativă şi cum după un an poţi să-ţi dai seama de eficienţă, măcar există o portiţă pe care se poate intra. Şi dacă îţi asumi din start aventura birocratică care o implică acest proces de aprobare-înregistrare, ai speranţa că într-o zi poţi să reuşeşti. Iar intervenţia şefului de cabinet părea să dea un semnal de deschidere, deşi în acel moment nu era foarte clar dacă era o iniţiativă strict personală a dlui Boghean sau dacă dumnealui era un mesager al ministrului. Dar, mă rog, lumea are intenţii bune şi deja e bine. Asta se întâmpla la 11 iulie 2016.

Dușul rece

cold-showerZilele trecute, la o lună de la acea conferință, am afalt cu consternare că una din cele două alternative educaţionale care există în ţara asta (Liceul Waldorf şi Liceul Academiei de Ştiinţă) a fost blocată. Pentru cei care nu ştiu, de câţiva ani, la Liceul Academiei se pilotează un alt fel de organizare a procesului educaţional care le permite liceenilor să aleagă 6 materii pe care îşi concentrează atenţia şi deasemenea acest program le dă tinerilor mai multe posibilităţi de a alege între voluntariat, activităţi artistice, sportive, grupuri de studiu cu învăţare de la egal la egal. Un program ce oferă mai multă libertate de alegere, responsabilizează tinerii şi dezvoltă capacităţi de lucru în echipă, implicare socială etc. Şi cel mai revoltător mi se pare felul în care se face acest lucru. Printr-o scrisoare informativă care nu prezintă niciun argument, ci doar anunţă decizia ministerului.

LASM

Poate nu o fi cel mai reuşit experiment, dar care sunt argumentele? Ce spun specialiştii? Dar mai ales elevii şi părinţii? Mai mult chiar, Iurie Cristea, directorul liceului spune că în primăvară o echipă de la minister a vizitat liceul și nu a avut obiecții.

”Am discutat, am prezentat statistici. Nu au fost expuse obiecţii. Ulterior, am prezentat la ME o analiza a implementării, în formatul solicitat de ME. Din nou, nu au fost obiecţii. Nu a fost conturat vre-un „nor” la orizont. Circa 92 % elevii absolventi ar opta din nou pentru planul alternativ. Toti elevii au sustinut BAC-ul. Toti elevii au fost admisi la facultati, in tara si peste hotare. Parintii sunt multumiti. Echipa didactica este multumita, nimeni nu a suferit din cauza deficitului de ore. Care e totusi problema? Asta e intrebarea!”, scrie Iurie Cristea într-un comentariu pe facebook.

Eu cred că problema e frica. Frica de diversitate și libertate. Frica de a pierde controlul. Iar cei care trăiesc cu aceste frici nici măcar nu le conștientizează. Pe undeva cred că acele persoane de la Ministerul Educației care au luat această decizie au făcut-o cu cele mai bune intenții, pentru că așa înțeleg ei binele. Binele e ceva stabil, neschimbător, care nu îți dă bătăi de cap. Dacă fac un exercițiu de empatie pot să-i înțeleg pe acești oameni care au crescut într-o lume cu un singur post TV, o singură tocică de radio, un singur fel de pâine, de bomboane, de cârnaț, de halate, rochii și costume sportive. UNUL SINGUR. Așa e mai simplu. Nu trebuie să citești o groază de etichete și nu trebuie să decizi ce e mai bun pentru tine. Pur și simplu nu mai ai nevoie să știi a alege. Există altcineva care decide. Acolo sus. Ei știu mai bine. Întotdeauna și orice ar fi. Care formă a buzunarelor e mai potrivită, care combinație de carne de vită, de porc, soia și amidon e mai gustoasă, care nasturi sunt mai buni.

Fardul albastru și dezbaterile

Această decizie a Ministerului Educației în cazul Liceului Academiei mi-a amintit de un documentar TV care povestește cum se făceau importurile în URSS. Veneau, de exemplu, firme de cosmetice din toată lumea la Moscova, la departamentul care se ocupa de importuri și prezentau produsele lor. Care mai de care. Cataloage, mostre. Zeci de culori de farduri, de rujuri, câteva feluri de rimeluri, parfumuri și tot așa. Tovarășa responsabilă cu luarea deciziei alegea. O nuanță de fard și una de ruj. Ei hai, de ruj poate două. Probabil cele care îi plăceau ei. Presupun că acea tovarășă era blondă, având în vedere că toate femeile din URSS se fardau cu o anumită nuanță de albastru și aveau buzele de un anume fel de roșu. Eu și acum o țin minte pe prima profesoară din școala noastră care era fardată cu alte culori decât albastru. Era pe la mijlocul anilor ’90. Prezența ei m-a marcat în mai multe feluri. Ea era diferită din mai multe puncte de vedere. Și asta a contat. Tot ea a adus la noi în școală dezbaterile. Am participat de 2 sau 3 ori la dezbateri, iar asta mi-a schimbat viziunea asupra lcrurilor pentru toată viața. Atunci am învățat valoarea argumentelor. Am simțit nevoia de analiză și punere în balanță. Și cred că tocmai de aceea astăzi mă revoltă o decizie care nu este susținută de niciun argument.

Frica de libertate și de diversitate nu este o chestiune de vârstă. Din păcate, ea a reușit să se propage și la cei mai tineri care au crescut într-o lume diversă în care au avut dreptul și nevoia de a alege. Am cunoscut oameni de nici 30 de ani care se alarmau la ideea de a avea mai multe feluri de școli. Ei nu concep cum ar putea fiecare să decidă pentru sine CE și CUM să învețe și sunt ferm convinși că doar ministerul e în drept să decidă asta. Nu am nimic cu acești oameni care au nevoie de o autoritate care să decidă pentru ei. E dreptul lor să vrea să trăiască așa. Dar eu vreau altceva. Eu vreau să aleg. Și nu doar să aleg între câteva variante gândite de alții, dar să creez și propria mea variantă. Sigur, nu în toate aspectele vieții noastre vrem să fim creatori și de multe ori preferăm să avem încredere în alții. Am putea să facem pâine acasă, dar preferăm să alegem câteva feluri din cele existente în magazin, am putea să ne facem propriile haine, dar alegem ceva din ce se găsește pe piață. E mai simplu așa. Îți ia mai puțin timp și poate chiar găsești ceea ce-ți place. În cazul școlilor, însă, în acest moment, nu poți să alegi. Toate urmează același program și aproape toți profesorii folosesc în mare parte aceleași metode. Așa e mai comod pentru cei care nu vor să se gândească la altceva sau nu știu că se poate și altfel și la ce le-ar folosi un altfel de școală.

O școală adaptată la nevoile copiilor, nu copii adaptați la școală

Eu, însă, știu ce vreau pentu copilul meu. Eu vreau o școală pe care s-o gândesc împreună cu copilul meu și alți copii și părinți.

Vreau o școală care se face în funcție de nevoile de dezvoltare ale elevilor săi, care e capabilă să-l asculte pe fiecare și să creeze condiții pentru comunicare, cooperare și colaborare. Vreau o școală capabilă să se adapteze la nevoile copiilor, dar nu copii adaptați la școală. Vreau o școală în care copiii să experimenteze și să facă lucruri cu mâinele lor și nu doar să învețe despre ce au făcut alții. Vreau o școală care se întâmplă nu doar în sala de clasă, dar și în curtea școlii, în parc, în pădure, la muzeu, în atelierul unui meșter, pe câmp, la teatru etc. Vreau copiii să facă biologie, fizică, chimie, geografie afară acolo unde se întâmplă toate acele fenomene despre care învață la aceste materii. Vreau ca exercițiile, temele sau lucrările lor de control să fie situații reale din viață. Vreau ca abilitățile de comunicare și empatia să fie ca aerul în această școală, pentru că acolo lucrează oameni care au aceste abilități și calități și le transmit firesc copiilor și părinților. Autocunoașterea să fie la fel de importantă ca și cunoașterea lumii exterioare. Lucrul în echipă să fie normalitate, iar evaluarea să fie parte din procesul de învățare și nu un scop în sine, să fie percepută ca o hartă și nu ca un obiectiv. O școală în care fiecare copil să participe la procesele de luare a deciziilor din școală și să decidă CE și CUM vrea să învețe. Da, eu îi cred în stare pe copii să ia asemenea decizii. Și nu știu cum un tânăr adult ar fi capabil brusc la 18-20 de ani să ia decizii dacă până atunci tot timpul a decis altcineva pentru el. Dacă avem un Minister al Educației care decide pentru toți ce trebuie să învețe, poate avem nevoie și de un Minister al Vieții care să decidă pentru noi în multele situații din viață, la ce facultate să dăm, cu cine să ne căsătorim, câți copii să facem, unde să trăim, ce să mâncăm???  Deciziile sunt dreptul, responsabilitatea și libertatea fiecăruia.

Încredere sau Frică?

Și eu știu că nu îmi doresc ceva utopic. Pentru că astfel de școli există în lume. Există acolo unde s-au găsit suficienți oameni care știu ce vor și se simt în stare să-și realizeze visele. Eu cred că și aici la noi sunt astfel de oameni. Pe unii i-am cunoscut deja și sunt convinsă că o să mai cunoaștem și alții. Părinți și profesori care vor o altfel de școală pentru copiii lor. Pentru că se maturizează acea generație care a avut de ales între 3, apoi 33 și apoi 303 posturi TV, între Turbo, Laser, Cin-cin, Huba Buba, Love is, Bombimbom etc., între Fanta, Frigusor și Vitanta, între engelză și franceză, între a pleca sau a rămâne în țară, între a protesta sau nu. Și sunt destui printre ei care nu vor să renunțe la acest drept al lor de a alege și de a crea. Știu că e posibil ceea ce îmi doresc pentru că chiar și în școala așa cum este acum am întâlnit profesori capabili să înțeleagă nevoile de dezvoltare a copiilor. Sunt oameni care se simt sufocați de sistem și care din răsputeri încearcă să facă ce pot ei mai bine. Nu vreau să lupt cu sistemul. Orice luptă naște rezistență și întărește pozițiile celui atacat. Vreau doar spațiu și libertate pentru cei ca mine care își doresc altceva, care știu exact ce vor. Copii, părinți, profesori.

Suntem diferiți și avem nevoi și așteptări diferite. E absolut normal ca O decizie să nu mulțumească pe toată lumea. Tocmai de aceea cred că o instituți, fie ea și minister, își asumă prea multe atunci când își propune să decidă cum e mai bine pentru toți. Mai multă încredere poate scădea din presiune, din presiunea responsabilității asumată pentru toți. Dialogul și comunicarea duc la încredere, iar încrederea e cea care ne eliberează de frică. Tot timpul avem de ales. Între a trăi cu frica în sân și junghiul în stomac sau cu încredere în gând și bucurie în suflet.

Două sute de ani în urmă erau oameni care credeau cu tărie că fiii și fiicele de muncitori și țărani nu pot învăța a scrie și a citi. Erau convinși că așa e natura lor, ca doar aristocrații sunt capabili de asemenea îndeletniciri nobile. Răspândirea școlilor publice a demonstrat că alfabetizarea nu este o utopie. Astăzi, încă sunt mulți care au convingerea că educația personalizată ar fi imposibilă pentru că ar fi prea complicat și prea scump. Efectele educației în masă cam de un secol și jumătate încoace au arătat că educația adevărată e doar cea personalizată. Cum spune Ken Robinson, expert în educție, educația ori e personalizată, ori nu e. Oricare altă formă e instrucție, dresaj, manipulare, orice, dar nu educație. Pentru că viața nu e un exercițiu academic. Dacă școala are rolul de a pregăti pentru viață, ea trebuie să fie viața însăși. Deocamdată acest rol al școlii rămâne a fi doar o pretenție, din păcate.

Ah da, și să nu uit că suntem în Moldova. Poate în altă parte e posibil, dar nu la noi. Chiar și la noi miștrii și echipele lor nu sunt veșnice. Și chiar și la noi aceste echipe sunt făcute din oameni cu care se poate încerca un dialog. Și chiar și la noi, ”Creativitatea, cum spune același Ken Robinson, nu se referă la lipsa constrângerilor; de multe ori este vorba de a lucra cu constrângerile și a le depăși.”

P.S.:

În caz că sunteți curioși să aflați ce spune Codul Educației al RM despre alternative și alte câteva articole relevante la temă:

Articolul 38. Alternativele educaţionale

(1) Statul garantează dreptul la educaţie diferenţiată în baza pluralismului educaţional prin admiterea alternativelor educaţionale în sistemul naţional de învăţămînt.

(2) Alternativele educaţionale, publice şi private, se înfiinţează cu aprobarea Ministerului Educaţiei, conform legislaţiei în vigoare.

(3) Modul de organizare, funcţionare, evaluare şi acreditare a alternativelor educaţionale se stabileşte de Ministerul Educaţiei.

(4) Alternativele educaţionale beneficiază de autonomie organizaţională şi funcţionează în conformitate cu stan-dardele educaţionale de stat şi cu specificul alternativei.

Articolul 9. Condiţiile de acces

(2) Statul asigură finanţarea pachetului standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituţiei de învăţămînt. Pachetul standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul general se aprobă de Guvern. (3) Finanţarea de bază a învăţămîntului general se face după principiul “banul urmează elevul”, conform căruia res

Articolul 6. Idealul educaţional

Idealul educaţional al şcolii din Republica Moldova constă în formarea personalităţii cu spirit de iniţiativă, capabile de autodezvoltare, care posedă nu numai un sistem de cunoştinţe şi competenţe necesare pentru angajare pe piaţa muncii, dar şi independenţă de opinie şi acţiune, fiind deschisă pentru dialog intercultural în contextul valorilor naţionale şi universale asumate.

Articolul 7. Principiile fundamentale ale educaţiei

Educaţia se întemeiază pe următoarele principii fundamentale: a) principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare; b) principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţămînt se raportează la standardele naţionale de referinţă şi la bunele practici naţionale şi internaţionale; c) principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice; d) principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia; e) principiul libertăţii de gîndire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice; f) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţămînt; g) principiul incluziunii sociale; h) principiul asigurării egalităţii; i) principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, inclusiv a dreptului la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; j) principiul unităţii şi integralităţii spaţiului educaţional; k) eficienţei manageriale şi financiare; l) principiul descentralizării şi autonomiei instituţionale; m) principiul răspunderii publice – în baza căruia instituţiile de învăţămînt răspund public de performanţele lor; n) principiul transparenţei; o) principiul participării şi responsabilităţii comunităţii, a părinţilor şi a altor actori sociali interesaţi; p) principiul susţinerii şi promovării personalului din educaţie; q) principiul învăţămîntului laic.

Reclame

De la dial-up la Internet de mare viteză în educaţie!

Education_Future

Dacă am putut trece de la dial-up la internet de mare viteză şi suntem printre primii în lume, de ce nu am face acelaşi salt şi în educaţie?

Cred că în acest moment avem cel mai reformator şi cel mai curajos ministru al educaţiei pe care l-a avut vreodată Moldova. Am susţinut de la început reformele iniţiate de actuala echipă a Ministerului Educaţiei. Dar analizând mai atent lucrurile, am senzaţia că noi ne pierdem timpul cu repararea unei maşini, ba chiar a unei căruţe vechi de mai bine de un secol, în loc să ne gândim cum să facem să zburăm cu avionul. Îi punem termopane, aruncăm un lăptop în ea, scriem pe ea „Bine aţi venit!”, îi mai punem nişte cauciucuri noi în loc de roţi de lemn, dar ea tot căruţă rămâne, fără motor, fără GPS, cu un singur cal putere.

Dacă vrem să facem cu adevărat reformă în educaţie, trebuie să pornim de la întrebarea esenţială CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? LA CE NE FOLOSEŞTE? sau LA CE NE-AR PUTEA FOLOSI? Şi primii trebuie întrebaţi copiii. Poate doar ar trebui reformulată întrebarea în funcţie de vârstă, de exemplu: CE ŢI-AR PLĂCEA SĂ ÎNVEŢI? DESPRE CE EŞTI CURIOS SĂ AFLI MAI MULTE? CE AI VREA SĂ POŢI SĂ FACI? Ei, şi aici se aprind o parte din paiele din cap: Cuuuum să-i întrebăm pe cei mici??? Ei de unde să ştie ce le trebuie???(1.încredere?) Dar noi ăştia mari de unde ştim cum va arăta lumea peste 12 ani când termină ei şcoala sau chiar peste 17, dacă punem şi facultatea?????? Ei uite că aici apare o parte din răspuns: poate e mai puţin dacă nu deloc important ce fel de informaţii învăţăm şi mult mai important e să ştim să facem diverse chestii, inclusiv să învăţăm să gândim cu capul nostru, să avem părerile noastre şi să avem încredere în ele. În loc de teme de lucrare de control de genul „Explicaţi de ce „Mioriţa” este o perlă a creaţiei populare” mai bine să-i întrebăm pur şi simplu pe copii ce cred ei despre Mioriţa sau poate în general, îi interesează altă operă literară. Iar s-au aprins paile în cap? Cum să nu ştie copiii de Mioriţa??? Dar cine e în măsură să decidă Cine şi Ce trebuie să înveţe? (1.încredere? 2. libertate?).

E suficient să analizăm un pic ce spune psihologia modernă despre felul de a fi al omului şi neurologia despre cum funcţionează creerul nostru, ca să înţelegem că noi oamenii ne naştem UNICI fiecare în felul său, CURIOŞI şi cu DORINŢA şi NEVOIA DE A ÎNVĂŢA. Atenţie! Ne NAŞTEM cu dorinţa şi nevoia de a învăţa! Fiecare dintre noi.

Copiii nu trebuie impuşi sau făcuţi să înveţe, pentru că ei asta fac în continuu din momentul în care se nasc. Chiar şi când dormim în creerul nostru se întâmplă procese esenţiale pentru capacitatea noastră de învăţare, e timpul când lucrurile se aşează, iar creerul se limpezeşte de toxine şi face loc pentru noi cunoştinţe. Ceea ce înseamnă că odihna este la fel de importantă în procesul de învăţare, ca şi învăţarea în sine. Pentru specia umană e vital să înveţe pe tot parcursul vieţii. De aceea nu are niciun rost să speriem copiii cu note, lucrări de control sau examene. Acestea nu fac altceva decât să pună presiune şi să creeze stres, iar stresul e cel mai mare inamic al învăţării. Nu se poate face învăţare eficientă în condiţii de stres. Şi îi evaluăm cum, în baza unui barem? Acelaşi pentru toţi? Cât de relevant poate fi un barem, UN SINGUR barem pentru mii şi mii de copii şi TOŢI DIFERIŢI???

Our_education_system

Cât de buni nu ar fi specialiştii care lucrează la elaborarea unei curricule, ei nu pot prevedea nevoile de învăţare a mii şi mii de copii. Acelaşi lucru valabil şi pentru manuale. La ce ne foloseşte o ţară de oameni cu aceleaşi informaţii bagate în cap??? Nu ar fi mai interesant şi mai eficient să avem cca 4 milioane de minţi diferite, de personalităţi originale? Vă imaginaţi ce interesant ar fi să trăieşti în Moldova? Vă imaginaţi câte idei şi câte soluţii interesante s-ar naşte aici? Şi dacă azi copiii nu merg cu drag şi de bună voie la şcoală, ca şi profii, de altfel, nu ar trebui să ne întrebăm ce e în neregulă cu sistemul nostru de învăţământ? De ce a ajuns şcoala şi notele să fie Bau-bau cu care sunt speriaţi copiii?

Ei bine, veţi spune, şi dacă renunţăm la curriculă şi la note şi la examene ce punem în loc? Cum ar trebui să arate şcoala? Şcoala şi pedagogii nu trebuie să facă nimic altceva decât SĂ CREEZE CONTEXTE DE ÎNVĂŢARE şi CONDIŢII PENTRU DEZVOLTAREA FIREASCĂ  a fiecărui copil. Adică să nu încurce. Să nu strice ceea ce a pus natura în fiecare copil. Profesorii pot să propună, nu să impună şi mai pot să observe şi să fie atenţi la nevoile de învăţare a fiecărui copil pentru a-l ghida pe fiecare spre mai mult din ceea ce-l interesează. Şi ce mai pot face pedagogii e să colaboreze între ei pentru a ghida copii nu printr-o matematică, o literatură sau o chimie, ci să faciliteze contexte de învăţare complexe şi transdisciplinare, aşa cum este viaţa noastră. Noi, zilnic, acasă şi la serviciu nu rezolvăm probleme individuale de fizică, gramatică sau biologie, noi suntem implicaţi în procese complexe ce presupun cunoştinţe şi abilităţi din mai multe domenii deodată.

UIte, de exemplu finlandezii renunţă la predarea/învăţarea bazată pe materii şi trec la ceea ce se numeşte predarea fenomenelor. http://www.independent.co.uk/news/world/europe/finland-schools-subjects-are-out-and-topics-are-in-as-country-reforms-its-education-system-10123911.html Adică, în loc de lecţii separate de mate, literatură, geografie etc., elevii studiază fenomene complexe cum ar fi Uniunea Europeană sau „deservirea clienţilor”, ce implică cunoştinţe şi abilităţi multi şi transdisciplinare. Iar pentru profesori asta înseamnă să înveţe să lucreze în echipe. Şi în Finlanda sunt pedagogi care se opun reformei, dar ei au luat-o încet şi cu răbdare. Acesta e un exemplu de reformă ce porneşte de la întrebarea esenţială, CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? Şi dacă tot facem reformă în sistemul educaţional din RM, poate ar fi cazul să ne punem şi noi aceeaşi întrebare? Ce ar fi să ne angajăm în creearea unei şcoli cu adevărat moderne şi să nu pierdem timpul cu revizuirea unor manuale şi a unei curicule ce nu au nicio legătură cu realitatea secolului 21?

Ne vom trezi peste câţiva ani că avem table interactive în fiecare clasă, laptopuri pentru fiecare elev, dar învăţământ modern tot nu avem, că elevii şi profesorii în continuare merg cu scârbă la şcoală, fără să se întrebe la ce le foloseşte. Tehnologiile avansate sunt necesare, şcolile reparate şi dotate trebuie să fie normalitate în ţara noastră, dar asta nu va schimba principiile de funcţionare a unui sistem de învăţământ a cărui baze s-au pus în secolul 19. Şcoala trebuie regândită în funcţie de realităţile în care trăim şi cu deschidere spre viitor. Trebuie să schimbăm linia de telefon pe WiFi şi chiar conexiune prin satelit.

P.S. Elevă fiind într-o școală medie dintr-un centru raional, aveam mereu în cap o imagine a școlii perfecte. Discutam despre această școală a visurilor mele cu colegii mei și de multe ori găseam puncte comune. Pe parcursul anilor, această viziune despre cea mai bună școală se mai modifica, se mai completa. Pe atunci nu știam mai nimic despre psihologie și psihanaliză, despre educație pozitivă sau inteligență emoțională. Dar întotdeauna știam foarte clar că vreau să fie o școală în care contez eu-Copilul-Elevul, o școală în care părerile și dorințele mele contează pentru adulți. Și nu erau nici de departe vise despre munți de ciocolată sau timp petrecut în fața telvizorului la școală. Paradoxal(!) dar chiar și copil fiind îmi doream să învăț, doar că îmi doream să învăț lucruri cu adevărat interesante și utile, îmi doream să înțeleg la ce îmi folosește ceea ce învăț și îmi doream să încerc să fac diverse lucruri, nu doar să tocesc din cărți. Îmi mai doream să pot învăța de la TOȚI pedagogii mei respectul, demnitatea, deschiderea și nu autoritatea și obtuzitatea. Și iarăși paradoxal (!), dar aceleași lucruri și le doreau și colegii mei. Îmi amintesc că visam să nu stăm țintuiți în bănci la lecții, să putem circula prin clase, visam la o școală care să semene, mai degrabă, cu o casă mai mare, o școală care să fie caldăla propriu și la figurat, (în anii 90, am scris mult cu pixul înghțat printre degetele amorțite) și primitoare, în care putem și suntem încurajați să aducem tot felul de idei creative de ale noastre, ale elevilor și nu doar să executăm un program sau să fim actori în nişte evenimente planificate de profi.

OILE NEGRE din educația noastră

Image

Acu mulți ani, pe când eram prin clasa a 7-a ori a 8-a am petrecut vreo juma de zi făcăndu-mi un microfon, asta după ce profa de română ne-a dat ideea să facem un interviu cu un coleg care ar juca rolul unui scriitor. Nu era o sarcină obligatorie. Nu mai țin minte dacă au pregătit și alți colegi interviul și nici cu cine l-am făcut eu, dar îmi amintesc foarte bine emoțiile pe care le-am trăit și cât de încântată am fost de proces și cât de distractiv a fost pentru colegi și profă. Astăzi, pentru mine, ca jurnalist, interviul este exercițiul preferat, aș face interviuri toată ziua, în fiecare zi. Profa de română nu era așa de creativă în fiecare zi, dar mai avea sclipiri (cu lucrul în echipă, sarcini creative etc.). Am mai avut și alți câțiva profi de acest fel, care sclipeau mai rar sau mai des: profa de istorie, care în clasa a 5-a ne organiza excursii imaginare prin Atena sau Roma Antică, iar o dată ne-a provocat să facem o scenetă de teatru inspirată din istorie. Sau diriginta, la ale cărei ore de dirigenție veneau și băieții care lipseau cu zilele de la școală. Și nu veneau de frică, ci pentru că era interesant. Diriga discuta cu noi despre problemele și preocupările noastre și doar în treacăt despre notele și absențele din catalog. Și chiar a recunoscut odată că ea descoperă, după aproape 20 de ani de muncă, psihologia copilului, pentru că atunci când era ea studentă, psihologia era predată de un moș plicticos care le citea cursurile dintr-un caiet rufos. Iar acest interes pentru psihologie, în școala medie raională în care am învățat eu, l-a trezit șefa de studii responsabilă de activități extrașcolare. Făcea un fel de cursuri-traininguri cu diriginții din școală și le povestea tot felul de chestii inovative. Sigur, unii au spus că iaca a venit asta aici să ne arate ce poate. Unde mai pui, că profa asta cu psihologia era nou venită în școală și era prima profă cu fustă deasupra genunchilor și machiată cu alte culori decât albastru, pe care o cunoșteam. Tot cu ea făceam și o oră opțională de psihologie. Și pentru că era opțională și nu mai încăpea în orar de limbi, istorii și matematici, se făcea la lecția 0, adică la 7.20. Venea toată clasa. Sau profa de biologie, cu care tot la o oră opțională, de Igienă, discutam, dar chiar discutam și nu răspundeam la tablă, despre alimentație sănătoasă, fumat, droguri sau viață sexuală. Și asta se întâmpla când aveam 13-15 ani. Sau un curs de scriere și gândire critică, deja pe la 16 ani, într-un liceu din capitală. Sau clubul de dezbateri de după ore sau participarea la organizarea activităților extrașcoalare ca membru în consiliul școlii. Și toate astea ÎN CIUDA numeroaselor experiențe frustrante de care aveam parte ca în fiecare școală din țara asta și nu numai.

Acum vreo juma de an, mi-am dat seama că în viața mea de angajat (de vreo 9 ani încoace) am aplicat cu mai mult drag și mai mult succes, ceea ce am învățat pe la tot felul de traininguri și workshopuri, deși la școală și la facultate am petrecut (pierdut) infinit mai mult timp. Și chiar dacă am folosit câte ceva din cele învățate în școală, tot au fost cu precădere chestiile învățate pe la OPȚIONALE (și oare de ce opționalele se dovedesc a fi mai eficiente în timp decât cursurile obligatorii???).

Vreau să cred că acest gen de profi, și în general de oameni, care nu se lasă duși de valul rutinei, mai există. (Acei de care am avut eu parte, lucrau câte 7 luni fără salarii în friguroșii și întunecați ani 90. Unii mai sunt în sistem, iar alții au luat-o prin Italii, unde tot cred că se țin de organizat serate, după 10-12 ore de muncă 🙂 ) Iar discipolii lor, azi, vreau să cred, inițiază și coordonează proiecte creative și utile în tot felul de domenii. De aproape un an de când am început să mă interesez intens de educație (o preocupare constantă am avut-o de pe timpul frustrărilor din școală), am descoperit mulți alții ca mine, mai mulți decât putea adimite scepticismul meu. Și preocupați nu pur și simplu de educație, ci de o educație concentrată pe nevoi reale, pe capacitatea de a înțelege și nu doar de a însuși niște chestii.

Oamenii sunt de tot felul: sunt cei intresați, sunt cei indignați, sunt cei îngrijorați, sunt dintre cei care caută răspunsuri și soluții, dar sunt și cei care deja fac ceva pentru a mișca lucrurile, unii au și reușit să opțină rezultate. De foarte multe ori am auzit, în anturajul meu, părinți care spun că sunt unicii care la o adunare de la grădiniță sau școală s-au indignat de ce educatoarea țipă la copii sau de ce se strâng atât de mulți bani pentru cadouri. Sau câte un prof care luptă cu colegii săi sau chiar cu părinții ca să facă o activitate interesantă în școală sau câte un ong-ist căruia îi este teamă că ideea sa inovatoare nu va prinde la publicul țintă. De ce acești oameni, răzlețiți câte unul pe ici pe colo, ar trebui să se simtă ciori albe sau oi negre fiecare în mediul lui? De ce acești oameni (și cei indignați, și cei care caută soluții, și cei care le găsesc) nu s-ar cunoaște, nu s-ar privi în ochi, nu și-ar oferi sprijin și nu s-ar inspira unul de la altul? Cei care caută soluții, să le găsească la cei care le-au găsit, iar cei care le-au găsit, să-și găsească și mai mulți beneficiari sau și mai multe idei. O platformă de comunicare și de colaborare (și fizică și virtuală) a oamenilor preocupați de educația eficientă pe termen lung, de o educație ce pune în valoare personalități și nu modele rigide, ce caută soluții creative. Un mediu, o comunitate în care aceste ‘oi negre’ ale educației din Moldova și-ar găsi forța de a merge mai departe și de a-și câștiga dreptul la normalitate. Nu pun doar întrebări retorice. Lansez o invitație. Vreau să vă văd fețele, să vă cunosc dincolo de comentariile de pe bloguri si rețele de socializare. Vă dau întâlnire să stabilim împreună ce și cum vrem să facem.

 

E posibilă educaţia fără pedeapsă? Dar fără recompense?

A pedepsi sau a nu pedepsi copiii? Putem educa fără să aplicăm pedepse sau să oferim recompense? Unde este hotarul între libertate şi învăţarea unor reguli? Putem să-i învăţăm pe copii reguli fără să-i pedepsim sau fără să le oferim recompense? Întrebări valabile atât pentru părinţi şi bunici, cât şi pentru pedagogi. Iată ce spun specialiştii. Vă invit să analizaţi două poziţii:

Soluţiile Alethei Solter pentru educaţia fără pedepse şi recompense

Medicul pediatru Komorovski despre pedeapsă

Mai multe despre educaţia necondiţionată (fără pedepse şi recompense) aflaţi şi din interviul cu psihologul Alfie Kohn, autorul cărţii Parenting Necondiţionat, în emisiunea Garantat 100%. (pe YouTube găsiţi şi următoarele 3 părţi ale emisiunii)

Sistemul de învăţământ modern nu mai este deloc modern

Dana a comentat la postul precedent şi a punctat foarte bine:

Problema sistemului de învățământ modern, așa ne place nouă să-i spunem, este că el nu mai e modern deloc. Să nu uităm că acest model a fost introdus și dezvoltat prin reformele lui Bismarck, care evident, își dorea cetățeni obedienți și performanți într-un stat național și industrial nou format. Să nu uităm nici de un alt component, anume iluminismul, la bazele căruia stă ideea de rațiune și de științe, și care, la rândul său, a influențat reformele lui Bismarck. Nu sugerez ca iluminismul este ceva rău, deși își are păcatele sale, dar din cauza acestuia, anumite științe, cum ar fi cele exacte, au devenit mai importante decât alte științe. Aici mă refer la psihologie, căreia i-a trebuit o lungă perioadă să-și capete respectul în rândul oamenilor de știință.

Astăzi, când se iau decizii cu privire la sistemul de educație, se uită complet de faptul că suntem oameni, iar psihologia și teoriile despre comportamentul uman nu prea sunt luate în calcul. Ceea ce contează sunt indicatorii statistici măsurabili, i.e. câți au fost instruiți, câți au luat calificative bune/rele, câte obiecte trebuie introduse în curriculum școlar etc. Când ultimele teorii ale psihologiei privitor la felul cum funcționăm noi ca oameni vor sta la baza deciziilor despre cum trebuie organizat sistemul de învățământ, atunci vom avea oameni mai fericiți. Iar chimia și fizica, foarte importante de altfel, vor fi predate în așa fel încât să-i provoace pe copii, nu să-i frustreze, așa cum se întâmplă acum.

Foarte bune aceste precizări. Întradevăr, sistemul de învăţământ pe care îl avem astăzi este acelaşi de acum 150 de ani. În spaţiul românesc, cel mai mare reformator al învăţământului a fost Spiru Haret (1851 – 1912), ministru al educaţiei în mai multe rânduri şi care pentru acele timpuri a făcut multe şi bune. Problema e că de la Spiru Haret încoace nimeni nu s-a ocupat de o reformare reală a sistemului. A scoate sau a introduce câte o materie nu înseamnă reformă. Sistemul pe care îl avem şi astăzi  a fost bun pentru o societate industrială ce avea nevoie de executanţi disciplinaţi, care ştiu să scrie şi să socoată. Şi chiar dacă şcoala ar continua să educe elevii doar pentru economie, tot ar trebui să înţelegem că, astăzi, plus valoarea e dată mai ales de creativitate. Oamenii creativi şi inovatori sunt cei care pun pe picioare afaceri fabuloase într-o lume în care totul pare să fie inventat. Iar creativitatea nu poate fi încurajată într-o sală de clasă cu bănci în 3 rânduri şi cu un profesor în faţă cu autoritate absolută şi într-o societate în care virtutea maximă a unui copil e să fie ASCULTĂTOR!

Dar chiar şi pe vremea lui Spiru Haret, învăţământul primar (care era obligatoriu pe atunci) includea şi cunoştinţe despre deprinderi de viaţă. Într-o carte de pe timpul românului, din care a învăţat bunica mea şi care includea toate materiile pentru clasele primare erau şi lecţii pentru fetiţe despre cum ar trebui să-şi îngrijească pruncul viitoarea mamă, sau lecţii de igienă. Iar cataloagele din şcolile româneşti de până la venirea comunismului conţineau şi informaţii despre condiţiile de viaţă ale  elevului şi trăsăturile caracterului său.

Şi iată deja clasicul discurs al lui Sir Ken Robinson despre relaţia şcolii cu creativitatea. Un discurs care i-a inspirat pe mulţi şi chiar i-a determinat pe unii părinţi să-şi retragă copiii din şcoală şi să le ofere posibilitatea de a alege singuri ce vor să înveţe (e şi ăsta un subiect, care poate părea controversat, dar pe care sper să-l discutăm pe acest blog). Cred că cea mai importantă idee a discurisului lui Robinson este că a doua mare provocare a sist. de educaţie după alfabetizare va fi stimularea creativităţii!!!

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Clubul Parintilor Constienti

despre parentare centrata pe comunicare si relationare

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?