Tag Archive | educație pentru fericire

SĂ FIŢI CUMINŢI ŞI ASCULTĂTORI, DRAGI COPII!!! CĂ ALTFEL…

cand-copilul-nu-este-cuminte-273133Eu nu înţeleg de ce calitatea supremă a unui copil în societatea noastră e să fie ASCULTĂTOR? (Adevărul e că nu doar în societatea noastră, dar acum mă interesează capra noastră, mai mult de cât a vecinului). Copiilor chiar şi la zilele lor de naştere li se doreşte să fie ascultători. Chiar şi azi la 1 septembrie, pe la careuri cred că n-au uitat să le amintească. L-am văzut şi pe Marian Lupu într-un reportaj cum le spune unor copii cărora le duce cadouri, ca să-şi facă reclamă, că tre să-i promită că vor fi şi mai cuminţi. Interesant, şi dacă nu vor fi, nu le va mai duce cadouri? Copiii trebuie să asculte de părinţi, de bunici, de nani, de educatoare, de învăţătoare, de profesori şi în general de cei mai mari şi… tăt a sî şie ghini în viaţa ta, toate cele bune te vor năpădi. Numa să şii ascultător. Ai înţeles??? Unde bagi dejitili??? Eu şi-am grăit cu tine? N-a să-ţi mai cumpăr nică şi nana n-o să-ţi mai aducă cadouri şi nici Marian Lupu.

Şi dacă toată copilăria asculţi, asculţi şi tot asculţi, când naiba înveţi să gândeşti cu propria minte? Neuronii tăi când mai formează legături diferite de a celor care te învaţă să asculţi? Şi asta în condiţiile în care toţi aceşti adulţi îi doresc copilului să aibă o viaţă mai bună decât a lor, după principiu „Poate măcar copchii noştri deam or trăi mai ghini!”. Nu, dragi părinţi, bunici şi pedagogi, copchii ăştia ascultători nu vor trăi mai bine decât voi, pentru că vor fi la fel de umili şi incapabili să-şi formuleze propriile gânduri şi inhibaţi în a-şi urma propriile dorinţe şi vise. Fiind ascultători în relaţia cu voi, vor fi la fel de acultători şi în relaţia cu şefii lor, cu funcţionarii şi politicienii corupţi şi nu vor avea soluţii pentru aceste probleme, pentru că ei nu au învăţat să gândească, să facă, să greşească, să reuşească, ci doar să asculte. Şi ne mai mirăm de ce nu putem ieşi din crize succesive sute de ani la rând? De ce câştigă comuniştii şi de alde voronin au priză la public?

Culmea e că în limba română expresia „cu minte” a devenit cuvântul „cuminte”. Adică a avea minte, a fi deştept în percepţia noastră egalează cu a fi umil şi ascultător. Îmi vine să turb, nu alta!!! Mă întreb la ce moment din istoria noastră, s-a produs această adaptare. Da, ştiu, tătarii, turcii, ruşii, toţi îs devină, toţi au vrut mereu ceva de la noi şi noi ne-am adaptat cum am putut ca să supravieţuim. O fi. Dar eu dacă aş fi Academie de Ştiinţe şi în special Institut de Filologie, aş trece cuvântul „cuminte” la categoria arhaisme şi aş recomanda scoatere lui din uz. Asta cred că ar fi prima reformă CU MINTE şi deloc CUMINTE.

Să scriem O POVESTE DESPRE ÎNCREDERE

Acum câteva luni când am început să discut tot mai intens despre educație cu diversă lume, oamenii mă priveau, după care aruncau o privire în jos spre burtica mea care se ițea tot mai evident și îmi spuneau cu un zâmbet complice: ”Îți faci griji pentru viitor?” sau ”Pregătești terenul?” Adevărul e că lucrurile au coincis. Defapt, preocuparea mea pentru educație a început odată cu acumularea frustrărilor din timpul școlii. Pe când eram în clasa a 8-a, a 9-a ”pierdeam” ore întregi explicându-i lui tata cum aș vrea să fie școala mea. Îi explicam că eu vreau să merg la școală și vreau să învăț o groază de chestii, dar vreau s-o fac într-un fel plăcut și creativ și nu ca o corvoadă, iar la școală vreau ca părerile mele să fie ascultate și să conteze. Atunci nu știam nici un fel de teorii despre educație și nici youtube nu aveam ca să văd ce zic specialiștii despre acest subiect. A urmat facultatea,  cu alte strategii despre educație născute în capul meu (chiar dacă acolo am avut parte de ceva mai multă libertate). A urmat și după-facultatea când toată lumea mă întreba dacă nu fac sau nu am făcut master (asta dacă nu întrebau când mă mărit). Am ajuns în sfârșit la master, după 5 ani de la luarea licenței. Dar n-am putut. De această dată nu am mai putut să mă conformez. După două semestre frecventate selectiv, am renunțat (nu fără mustrări de conștiință la acea vreme). Astăzi sunt foarte mândră de decizia mea și mai ales de faptul că am avut încredere în alegerea mea._MG_5389

Ziceam că lucrurile au coincis. A coincis ieșirea la iveală a preocupării mele tot mai intense pentru educație și a capacității mele de a da formă viitorului, la propriu. E adevărat, că această capacitate, în proces de rotunjire continuă în ultimile luni, îmi dă, într-un mod aproape miraculos, o energie deosebită și o motivare care mă face să cred că sunt pe calea cea dreaptă. De când am început să mă gândesc intens la proiecte educaționale pe care aș vrea să le fac, o clipă nu am avut senzația că nu voi reuși sau că nu aș face ce trebuie. Am început, încă acum mai bine de un an, cu idei despre și pentru casa bunicilor, care a rămas în grija copiilor și a nepoților și căreia am vrea să-i redăm viață, organizând în ea activități educative și culturale pentru oamenii din sat, dar mai ales pentru copii. Am și încercat de câteva ori și reacțiile au fost încurajatoare. Deși încă nu am pus pe roate activitățile de acolo, din start m-am gândit că asta nu ar fi deajuns. Am simțit că e nevoie de ceva mai mult. Și iată-mă astăzi, în ajun de Prima neConferință Upgrade în Educație când reacțiile sunt și mai multe, și mai încurajatoare, iar convingerea mea că sunt pe calea cea dreaptă se consolidează și mai mult.

Oamenii sunt interesați de educație, îi preocupă și chiar îi doare. Unii știu exact ce vor, alții încă nu au conștientizat, dar au o intuiție care le spune că s-ar putea și altcumva, și mai fain.

Unde aș vrea să ajung pornind pe această cale? Mai sunt câteva săptămâni până voi începe cu adevărat să înțeleg care este sensul din spatele expresiilor ”responsabilitate pentru viitor”, ”grija pentru copiii noștri”, pe care colegele mele cu care am pornit Upgrade în Educație o știu deja. Ceea ce știu acum cu siguranță este că copilul meu încă n-a citit nicio carte despre Cum să…. Cum să te descurci în apele amniotice ale mamei, Ce să faci când mama te poartă pe la o groază de întâlniri, dă telefoane și stă la calculator, Cum să te naști fără traume sau Cum să comunici cu moașa și restul personalului din maternitate. Nici cărți despre supt, dormit și stat în brațe nu i-am luat. Și vor fi încă multe alte lucruri importante pe care copilul meu, ca toți copiii din lumea asta le va ști miraculos, dar atât de firesc, cumva de undeva: cum să învețe să meargă, să vorbească sau să deosebească o față veselă de una tristă. Vreau să știu să am încredere în copilul meu și să știu să-mi păstrez această încredere în orice circumstanță. Asta vreau. Pentru că dincolo de orice, o poveste de succes despre educație este o poveste despre ÎNCREDERE.

OILE NEGRE din educația noastră

Image

Acu mulți ani, pe când eram prin clasa a 7-a ori a 8-a am petrecut vreo juma de zi făcăndu-mi un microfon, asta după ce profa de română ne-a dat ideea să facem un interviu cu un coleg care ar juca rolul unui scriitor. Nu era o sarcină obligatorie. Nu mai țin minte dacă au pregătit și alți colegi interviul și nici cu cine l-am făcut eu, dar îmi amintesc foarte bine emoțiile pe care le-am trăit și cât de încântată am fost de proces și cât de distractiv a fost pentru colegi și profă. Astăzi, pentru mine, ca jurnalist, interviul este exercițiul preferat, aș face interviuri toată ziua, în fiecare zi. Profa de română nu era așa de creativă în fiecare zi, dar mai avea sclipiri (cu lucrul în echipă, sarcini creative etc.). Am mai avut și alți câțiva profi de acest fel, care sclipeau mai rar sau mai des: profa de istorie, care în clasa a 5-a ne organiza excursii imaginare prin Atena sau Roma Antică, iar o dată ne-a provocat să facem o scenetă de teatru inspirată din istorie. Sau diriginta, la ale cărei ore de dirigenție veneau și băieții care lipseau cu zilele de la școală. Și nu veneau de frică, ci pentru că era interesant. Diriga discuta cu noi despre problemele și preocupările noastre și doar în treacăt despre notele și absențele din catalog. Și chiar a recunoscut odată că ea descoperă, după aproape 20 de ani de muncă, psihologia copilului, pentru că atunci când era ea studentă, psihologia era predată de un moș plicticos care le citea cursurile dintr-un caiet rufos. Iar acest interes pentru psihologie, în școala medie raională în care am învățat eu, l-a trezit șefa de studii responsabilă de activități extrașcolare. Făcea un fel de cursuri-traininguri cu diriginții din școală și le povestea tot felul de chestii inovative. Sigur, unii au spus că iaca a venit asta aici să ne arate ce poate. Unde mai pui, că profa asta cu psihologia era nou venită în școală și era prima profă cu fustă deasupra genunchilor și machiată cu alte culori decât albastru, pe care o cunoșteam. Tot cu ea făceam și o oră opțională de psihologie. Și pentru că era opțională și nu mai încăpea în orar de limbi, istorii și matematici, se făcea la lecția 0, adică la 7.20. Venea toată clasa. Sau profa de biologie, cu care tot la o oră opțională, de Igienă, discutam, dar chiar discutam și nu răspundeam la tablă, despre alimentație sănătoasă, fumat, droguri sau viață sexuală. Și asta se întâmpla când aveam 13-15 ani. Sau un curs de scriere și gândire critică, deja pe la 16 ani, într-un liceu din capitală. Sau clubul de dezbateri de după ore sau participarea la organizarea activităților extrașcoalare ca membru în consiliul școlii. Și toate astea ÎN CIUDA numeroaselor experiențe frustrante de care aveam parte ca în fiecare școală din țara asta și nu numai.

Acum vreo juma de an, mi-am dat seama că în viața mea de angajat (de vreo 9 ani încoace) am aplicat cu mai mult drag și mai mult succes, ceea ce am învățat pe la tot felul de traininguri și workshopuri, deși la școală și la facultate am petrecut (pierdut) infinit mai mult timp. Și chiar dacă am folosit câte ceva din cele învățate în școală, tot au fost cu precădere chestiile învățate pe la OPȚIONALE (și oare de ce opționalele se dovedesc a fi mai eficiente în timp decât cursurile obligatorii???).

Vreau să cred că acest gen de profi, și în general de oameni, care nu se lasă duși de valul rutinei, mai există. (Acei de care am avut eu parte, lucrau câte 7 luni fără salarii în friguroșii și întunecați ani 90. Unii mai sunt în sistem, iar alții au luat-o prin Italii, unde tot cred că se țin de organizat serate, după 10-12 ore de muncă 🙂 ) Iar discipolii lor, azi, vreau să cred, inițiază și coordonează proiecte creative și utile în tot felul de domenii. De aproape un an de când am început să mă interesez intens de educație (o preocupare constantă am avut-o de pe timpul frustrărilor din școală), am descoperit mulți alții ca mine, mai mulți decât putea adimite scepticismul meu. Și preocupați nu pur și simplu de educație, ci de o educație concentrată pe nevoi reale, pe capacitatea de a înțelege și nu doar de a însuși niște chestii.

Oamenii sunt de tot felul: sunt cei intresați, sunt cei indignați, sunt cei îngrijorați, sunt dintre cei care caută răspunsuri și soluții, dar sunt și cei care deja fac ceva pentru a mișca lucrurile, unii au și reușit să opțină rezultate. De foarte multe ori am auzit, în anturajul meu, părinți care spun că sunt unicii care la o adunare de la grădiniță sau școală s-au indignat de ce educatoarea țipă la copii sau de ce se strâng atât de mulți bani pentru cadouri. Sau câte un prof care luptă cu colegii săi sau chiar cu părinții ca să facă o activitate interesantă în școală sau câte un ong-ist căruia îi este teamă că ideea sa inovatoare nu va prinde la publicul țintă. De ce acești oameni, răzlețiți câte unul pe ici pe colo, ar trebui să se simtă ciori albe sau oi negre fiecare în mediul lui? De ce acești oameni (și cei indignați, și cei care caută soluții, și cei care le găsesc) nu s-ar cunoaște, nu s-ar privi în ochi, nu și-ar oferi sprijin și nu s-ar inspira unul de la altul? Cei care caută soluții, să le găsească la cei care le-au găsit, iar cei care le-au găsit, să-și găsească și mai mulți beneficiari sau și mai multe idei. O platformă de comunicare și de colaborare (și fizică și virtuală) a oamenilor preocupați de educația eficientă pe termen lung, de o educație ce pune în valoare personalități și nu modele rigide, ce caută soluții creative. Un mediu, o comunitate în care aceste ‘oi negre’ ale educației din Moldova și-ar găsi forța de a merge mai departe și de a-și câștiga dreptul la normalitate. Nu pun doar întrebări retorice. Lansez o invitație. Vreau să vă văd fețele, să vă cunosc dincolo de comentariile de pe bloguri si rețele de socializare. Vă dau întâlnire să stabilim împreună ce și cum vrem să facem.

 

Cum să STAI CUMINTE la doi ani și jumate!

Zilele astea am stat la coadă într-o instituție publică vreo 45 de minute. Înaintea mea era o mamă cu o fetiță de vreo doi ani și jumate.

bored-kids1

Copilul își tot căuta activități: punea întrebări, sărea prin pătratele de gresie de pe podea, zâmbea oamenilor din jur, se încăpățâna să stea cu călcâiele pe scaun după ce maică-sa ia zis pe un ton apăsat să le dea jos pentru că se supără tanti de la pază pe noi, după care i-a explicat că așa își murdărește hainele. Fetița s-a uitat repede la tanti de la pază să vadă dacă se confirmă temerea mamei, după care s-a mai jucat cu o lanternă roz care proiectează personaje din desene animate pe pereți, a mai explorat holul instituției numai vreo 10 secunde, pentru că maică-sa a strigat-o, speriată să nu se piardă copilul în sala de vreo 10 m2. Și când copilul a mai avut o încercare de diversificare a activităților sale, mama s-a răstit: Gata! Ți-ajunge cât te-ai jucat până acum. Șez locului! Stai cuminte!!!

Noi, adulții, când stăm locului, ne gândim la tot felul de chestii (și tot ne plictisim la un moment dat, mai ales când nu stăm de bună voie), dar un copil, la ce poate medita la cei doi ani și jumate ai săi? 🙂 Voi vă amintiți ce gânduri aveați la acea vârstă și cât timp petreceați în ‘meditații’? 🙂

 

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

%d blogeri au apreciat asta: