Tag Archive | educație

De ce nu avem bani pentru educaţie

E trist să auzi de la oameni care lucrează în funcţii de conducere din educaţie, la minister sau direcţii de învăţământ că nu putem face una sau alta, nu putem face reforme în educaţie pentru că nu avem bani. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea pentru o acţiune sau alta, nici nu vă gândiţi la aşa ceva pentru că nu sunt bani şi asta e de domeniul fantasticului. Da, poate că ar fi bine şi frumos să facem aşa, chiar necesar şi urgent, dar nu se poate. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea! Cam acelaşi discurs l-am auzit la distanţă de câteva zile de la un angajat al ministerului educaţiei şi de la unul dintr-o direcţie municipală de învăţământ în două contexte diferite în care se discuta despre reforme ce vizează dezvoltarea resurselor umane din educaţie.

Prima reacţie pe care am avut-o eu ca părinte preocupat de ce voi putea să-i ofer copilului meu a fost de revoltă. Aş fi înţeles un astfel de discurs venit din partea unui angajat al Ministerului de finanţe, de exemplu. Dar să auzi de la oameni care de ani de zile lucrează în sistemul de educaţie cum pun cruce pe ei şi pe tot sistemul e trist, e revoltător şi e dureros. Mă aşteptam de la aceşti oameni să spună că vor face tot ce pot măcar pentru faptul că trag la turta lor, în caz că nu au o înţelegere de profunzime a reformei.

Banii niciodată nu sunt deajuns, oricâţi ar fi. Întrebarea e cum îi cheltuim? Cum stabilim priorităţile? În funcţie de ce principii? De la ce viziune de ţară sau sistem pornim atunci când împărţim banii? Şi dacă nu există o astfel de viziune, fiecare trage la turta lui, care la armată, care la sănătate, care la drumuri. Dar cine trage la educaţie?

După ce mi-am potolit starea de revoltă am încercat să fiu empatică, să mă pun în locul acestor oameni şi să înţeleg ce atitudini, ce sentimente i-ar determina să aibă o astfel de reacţie defensivă şi de negare când vine vorba de reforme. Şi am ajuns să mă întreb ce putem face pentru ei ca să-şi capete sau recapete încrederea în ei ca profesionişti? Ca să vrea să fie lideri sau măcar parteneri de încredere în acest proces de reformă?

Reacţia de revoltă este una firească şi nu o putem nega, dar nu cred că ne ajută să depăşim această situaţie. Doar să ne revoltăm şi să punem presiune pe aceşti oameni nu-i va ajuta nici pe ei, nici pe noi cei revoltaţi. Ceea ce putem face e să avem încredere, să-i sprijinim și să le transmitem nevoile noastre în legătură cu ce pot face acești domni și doamne pentru educația din Moldova.

Ceea ce ne dorim părinţi, elevi, profesori şi manageri e să putem miza pe domniile voastre ca pe nişte promotori şi avocaţi ai reformei în educaţie în relaţia cu celelalte instituţii decidente, Ministerul Finanţelor, Parlament. Ca oameni care înţelegeţi importanţa educaţiei să-i convinegeţi şi pe ceilalţi că de aici încep toate. Dacă la acel nivel nu există o viziune despre cum trebuie să se dezvolte această ţară, măcar să vedem că cei din educaţie aveţi o viziune în baza căreia acţionaţi şi nu doar reacţionaţi la stimulii din sistem sau cei veniţi din partea partenerilor străini (închidem grădiniţe pentru că aşa ne cer finanţatorii, dar care este viziunea noastră despre educaţia preşcolară? etc.). Vrem să nu vă percepeţi funcţiile ca nişte joburi pentru supravieţuire, ci ca o şansă de a contribui la o schimbare în mai bine. Vrem să avem încredere în profesioniştii din minister şi direcţii, să ştim că acolo sunt cei mai buni specialişti în educaţie sau buni manageri dispuşi să fie permanent în dialog cu practicienii şi experţii din domeniu. Avem nevoie de voi încrezători, demni şi curajoşi, ca la capătul drumului să fim cu toţii mulţumiţi de ceea ce ne-a reuşit.

Reclame

E posibilă educaţia fără pedeapsă? Dar fără recompense?

A pedepsi sau a nu pedepsi copiii? Putem educa fără să aplicăm pedepse sau să oferim recompense? Unde este hotarul între libertate şi învăţarea unor reguli? Putem să-i învăţăm pe copii reguli fără să-i pedepsim sau fără să le oferim recompense? Întrebări valabile atât pentru părinţi şi bunici, cât şi pentru pedagogi. Iată ce spun specialiştii. Vă invit să analizaţi două poziţii:

Soluţiile Alethei Solter pentru educaţia fără pedepse şi recompense

Medicul pediatru Komorovski despre pedeapsă

Mai multe despre educaţia necondiţionată (fără pedepse şi recompense) aflaţi şi din interviul cu psihologul Alfie Kohn, autorul cărţii Parenting Necondiţionat, în emisiunea Garantat 100%. (pe YouTube găsiţi şi următoarele 3 părţi ale emisiunii)

Sistemul de învăţământ modern nu mai este deloc modern

Dana a comentat la postul precedent şi a punctat foarte bine:

Problema sistemului de învățământ modern, așa ne place nouă să-i spunem, este că el nu mai e modern deloc. Să nu uităm că acest model a fost introdus și dezvoltat prin reformele lui Bismarck, care evident, își dorea cetățeni obedienți și performanți într-un stat național și industrial nou format. Să nu uităm nici de un alt component, anume iluminismul, la bazele căruia stă ideea de rațiune și de științe, și care, la rândul său, a influențat reformele lui Bismarck. Nu sugerez ca iluminismul este ceva rău, deși își are păcatele sale, dar din cauza acestuia, anumite științe, cum ar fi cele exacte, au devenit mai importante decât alte științe. Aici mă refer la psihologie, căreia i-a trebuit o lungă perioadă să-și capete respectul în rândul oamenilor de știință.

Astăzi, când se iau decizii cu privire la sistemul de educație, se uită complet de faptul că suntem oameni, iar psihologia și teoriile despre comportamentul uman nu prea sunt luate în calcul. Ceea ce contează sunt indicatorii statistici măsurabili, i.e. câți au fost instruiți, câți au luat calificative bune/rele, câte obiecte trebuie introduse în curriculum școlar etc. Când ultimele teorii ale psihologiei privitor la felul cum funcționăm noi ca oameni vor sta la baza deciziilor despre cum trebuie organizat sistemul de învățământ, atunci vom avea oameni mai fericiți. Iar chimia și fizica, foarte importante de altfel, vor fi predate în așa fel încât să-i provoace pe copii, nu să-i frustreze, așa cum se întâmplă acum.

Foarte bune aceste precizări. Întradevăr, sistemul de învăţământ pe care îl avem astăzi este acelaşi de acum 150 de ani. În spaţiul românesc, cel mai mare reformator al învăţământului a fost Spiru Haret (1851 – 1912), ministru al educaţiei în mai multe rânduri şi care pentru acele timpuri a făcut multe şi bune. Problema e că de la Spiru Haret încoace nimeni nu s-a ocupat de o reformare reală a sistemului. A scoate sau a introduce câte o materie nu înseamnă reformă. Sistemul pe care îl avem şi astăzi  a fost bun pentru o societate industrială ce avea nevoie de executanţi disciplinaţi, care ştiu să scrie şi să socoată. Şi chiar dacă şcoala ar continua să educe elevii doar pentru economie, tot ar trebui să înţelegem că, astăzi, plus valoarea e dată mai ales de creativitate. Oamenii creativi şi inovatori sunt cei care pun pe picioare afaceri fabuloase într-o lume în care totul pare să fie inventat. Iar creativitatea nu poate fi încurajată într-o sală de clasă cu bănci în 3 rânduri şi cu un profesor în faţă cu autoritate absolută şi într-o societate în care virtutea maximă a unui copil e să fie ASCULTĂTOR!

Dar chiar şi pe vremea lui Spiru Haret, învăţământul primar (care era obligatoriu pe atunci) includea şi cunoştinţe despre deprinderi de viaţă. Într-o carte de pe timpul românului, din care a învăţat bunica mea şi care includea toate materiile pentru clasele primare erau şi lecţii pentru fetiţe despre cum ar trebui să-şi îngrijească pruncul viitoarea mamă, sau lecţii de igienă. Iar cataloagele din şcolile româneşti de până la venirea comunismului conţineau şi informaţii despre condiţiile de viaţă ale  elevului şi trăsăturile caracterului său.

Şi iată deja clasicul discurs al lui Sir Ken Robinson despre relaţia şcolii cu creativitatea. Un discurs care i-a inspirat pe mulţi şi chiar i-a determinat pe unii părinţi să-şi retragă copiii din şcoală şi să le ofere posibilitatea de a alege singuri ce vor să înveţe (e şi ăsta un subiect, care poate părea controversat, dar pe care sper să-l discutăm pe acest blog). Cred că cea mai importantă idee a discurisului lui Robinson este că a doua mare provocare a sist. de educaţie după alfabetizare va fi stimularea creativităţii!!!

Cum ar trebui să fim educați ca să fim fericiți?

Image

Ce urări îşi fac oamenii cel mai des la sărbători sau cu diverse alte ocazii?

Cu riscul de a ne repeta, parcă nu găsim nimic mai bun a ura celor dragi decât:

–         Sănătate! (că-i mai bună decât toate!)

–         Fericire!

–         Cei dragi să-ţi fie mereu aproape!

–         Prieteni adevăraţi!

–         Bani! adică prosperitate

–         Succese în ceea ce faci (realizări profesionale)!

–         şi în proporţii diferite – Noroc!!!

Banal, dar parcă nu chiar lipsit de sens!

Dar întrebarea mea nu este despre originalitate, ci despre ce învăţăm de-a lungul vieţii despre toate acestea? Ce învăţăm despre sănătate, fericire, relaţiile cu cei dragi, prosperitate şi succes, în familie şi la şcoală? Putem învăţa despre toate astea şi dacă da, cum?

Cum ar trebui să fim educaţi de părinți, bunici și profesori ca să ştim să fim sănătoşi, fericiţi, să fim în relaţii bune cu oamenii care ne înconjoară, să fim prosperi şi să reuşim în domeniile în care activăm?

Neîncrederea că toate acestea ar depinde direct de noi, ne îndeamnă să adăugăm la urările noastre un strop sau un car de noroc, în speranţa că soarta va avea grijă de cel căruia îi dorim tot binele din lume.

Şi cât de la voia întâmplării nu ni s-ar părea toate aceste premize ale unei vieţi frumoase, în lumea noastră, există suficiente cunoştinţe despre fiecare dintre aceste aspecte. Oamenii nu doar şi-au dorit dintotdeauna să fie mai sănătoşi şi mai fericiţi, dar au încercat şi să afle ce se poate face în acest sens.

La şcoală, de mici, suntem păcăliţi că fericirea şi împlinirea noastră ar depinde de cât de bine ştim să rezolvăm ecuaţiile cu două necunoscute şi cât de frumoase ştim să facem introducerile la comentariile literare (că restul oricum e copiat de prin tot felul de cărţi). Şi astfel, suntem înscrişi într-o cursă după note maxime, suntem apreciaţi şi lăudaţi şi arătaţi la televizor dacă luăm BAC-ul cu 10 pe linie, admiraţi când absolvim facultatea cu brio, după care mai facem vreo 2 masterate şi cel puţin un doctorat la diverse universităţi din afară şi nu ştiu de ce după toate astea oricum nu suntem fericiţi. Probabil nu am făcut facultatea sau masterul care trebuia, îşi spun unii, cuprinşi de o mie de îndoieli privind parcursul ales şi tot amânând momentul când vor intra în viaţa reală, aplicând la încă o facultate. Termină prin a-şi găsi un job sigur şi poate bine plătit, sperând la avansări pe scara ierarhică, direct proporţionale cu stresul şi timpul petrecut la serviciu şi nu cu familia (dacă au apucat să şi-o facă) şi continuând să se întrebe ce trebuie să mai facă ca să fie fericiţi sau când în sfârşit vor începe o viaţă fericită. Când? De la o luni, după Anul Nou sau imediat ce te întorci din vacanţa în care ai obosit şi mai tare, aşa cum ţi-ai promis de o mie de ori sau după operaţie şi după ce închei cursul de tratament de 2 luni, asta dacă ai reuşit să ajungi la medic şi ţi-au ajuns banii de medicamente.

Şi de ce învăţăm atât de puţin despre sănătate la şcoală şi mai nimic despre emoţiile, trăirile noastre și ce este fericirea, despre cum să relaţionăm cu ceilalţi, despre cum să ne cunoaştem pe noi şi să-i înţelegem pe alţii? Nu există nici o materie despre gestiune, a timpului, a banilor şi nimeni nu ne întreabă ce ar însemna succesul în viziunea noastră.

Cred că de aici trebuie să înceapă reforma în educaţie! Da, e bine să adaptăm programa la nevoile pieţii şi să avem mai multe materii practice, dar nu putem să continuăm să vedem elevii doar ca viitoare instrumente de lucru în cadrul unei economii. Dincolo de medici, ingineri, manageri, profesori, croitori, strungari, agricultori, noi toţi suntem, în primul rând, oameni şi avem dorinţe atât de fireşti: vrem să fim fericiţi şi sănătoşi, să-i avem pe cei dragi alături şi să avem relaţii frumoase cu ei şi da, după asta vrem să fim şi prosperi şi să reuşim în ceea ce facem. Și toate astea depind atât de puțin de media la BAC. Să punem carul şi boii la locul lor şi să înţelegem că un copil fericit are mai multe şanse să înveţe să rezolve o ecuaţie cu două necunoscute şi nu invers. Să învăţăm să învăţăm, după care fiecare dintre noi va putea învăţa orice îl interesează.

În lumea asta mai mult sau mai puțin modernă există suficiente cunoștințe despre inteligența emoțională, adică capacitatea noastră de a percepe și gestiona emoțiile pe care le trăim și există chiar programe adaptate pentru școli. Și asta pentru că oamenii de știință au dovedit că inteligența emoțională este mai importantă în atingerea succesului, decât cea academică, măsurată în IQ, ceea ce explică mirarea profesorilor cum de Nătărăul ăla care nu putea scrie o compunere a juns Șef.  Există chiar și programe în care înveți ce este fericirea sau cursuri despre managementul timpului și a banilor, inclusiv pentru copii și tineri, există programe despre valori și obiective, ca să nu mai spun despre programele practice de comunicare în diverse contexte ale vieții sau cele de sănătate. Totul e să vrem. Să vrem să educăm oameni și nu doar reprezentanți ai unor profesii și meserii.

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Clubul Parintilor Constienti

despre parentare centrata pe comunicare si relationare

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?