Tag Archive | reformă

De ce nu avem bani pentru educaţie

E trist să auzi de la oameni care lucrează în funcţii de conducere din educaţie, la minister sau direcţii de învăţământ că nu putem face una sau alta, nu putem face reforme în educaţie pentru că nu avem bani. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea pentru o acţiune sau alta, nici nu vă gândiţi la aşa ceva pentru că nu sunt bani şi asta e de domeniul fantasticului. Da, poate că ar fi bine şi frumos să facem aşa, chiar necesar şi urgent, dar nu se poate. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea! Cam acelaşi discurs l-am auzit la distanţă de câteva zile de la un angajat al ministerului educaţiei şi de la unul dintr-o direcţie municipală de învăţământ în două contexte diferite în care se discuta despre reforme ce vizează dezvoltarea resurselor umane din educaţie.

Prima reacţie pe care am avut-o eu ca părinte preocupat de ce voi putea să-i ofer copilului meu a fost de revoltă. Aş fi înţeles un astfel de discurs venit din partea unui angajat al Ministerului de finanţe, de exemplu. Dar să auzi de la oameni care de ani de zile lucrează în sistemul de educaţie cum pun cruce pe ei şi pe tot sistemul e trist, e revoltător şi e dureros. Mă aşteptam de la aceşti oameni să spună că vor face tot ce pot măcar pentru faptul că trag la turta lor, în caz că nu au o înţelegere de profunzime a reformei.

Banii niciodată nu sunt deajuns, oricâţi ar fi. Întrebarea e cum îi cheltuim? Cum stabilim priorităţile? În funcţie de ce principii? De la ce viziune de ţară sau sistem pornim atunci când împărţim banii? Şi dacă nu există o astfel de viziune, fiecare trage la turta lui, care la armată, care la sănătate, care la drumuri. Dar cine trage la educaţie?

După ce mi-am potolit starea de revoltă am încercat să fiu empatică, să mă pun în locul acestor oameni şi să înţeleg ce atitudini, ce sentimente i-ar determina să aibă o astfel de reacţie defensivă şi de negare când vine vorba de reforme. Şi am ajuns să mă întreb ce putem face pentru ei ca să-şi capete sau recapete încrederea în ei ca profesionişti? Ca să vrea să fie lideri sau măcar parteneri de încredere în acest proces de reformă?

Reacţia de revoltă este una firească şi nu o putem nega, dar nu cred că ne ajută să depăşim această situaţie. Doar să ne revoltăm şi să punem presiune pe aceşti oameni nu-i va ajuta nici pe ei, nici pe noi cei revoltaţi. Ceea ce putem face e să avem încredere, să-i sprijinim și să le transmitem nevoile noastre în legătură cu ce pot face acești domni și doamne pentru educația din Moldova.

Ceea ce ne dorim părinţi, elevi, profesori şi manageri e să putem miza pe domniile voastre ca pe nişte promotori şi avocaţi ai reformei în educaţie în relaţia cu celelalte instituţii decidente, Ministerul Finanţelor, Parlament. Ca oameni care înţelegeţi importanţa educaţiei să-i convinegeţi şi pe ceilalţi că de aici încep toate. Dacă la acel nivel nu există o viziune despre cum trebuie să se dezvolte această ţară, măcar să vedem că cei din educaţie aveţi o viziune în baza căreia acţionaţi şi nu doar reacţionaţi la stimulii din sistem sau cei veniţi din partea partenerilor străini (închidem grădiniţe pentru că aşa ne cer finanţatorii, dar care este viziunea noastră despre educaţia preşcolară? etc.). Vrem să nu vă percepeţi funcţiile ca nişte joburi pentru supravieţuire, ci ca o şansă de a contribui la o schimbare în mai bine. Vrem să avem încredere în profesioniştii din minister şi direcţii, să ştim că acolo sunt cei mai buni specialişti în educaţie sau buni manageri dispuşi să fie permanent în dialog cu practicienii şi experţii din domeniu. Avem nevoie de voi încrezători, demni şi curajoşi, ca la capătul drumului să fim cu toţii mulţumiţi de ceea ce ne-a reuşit.

De la dial-up la Internet de mare viteză în educaţie!

Education_Future

Dacă am putut trece de la dial-up la internet de mare viteză şi suntem printre primii în lume, de ce nu am face acelaşi salt şi în educaţie?

Cred că în acest moment avem cel mai reformator şi cel mai curajos ministru al educaţiei pe care l-a avut vreodată Moldova. Am susţinut de la început reformele iniţiate de actuala echipă a Ministerului Educaţiei. Dar analizând mai atent lucrurile, am senzaţia că noi ne pierdem timpul cu repararea unei maşini, ba chiar a unei căruţe vechi de mai bine de un secol, în loc să ne gândim cum să facem să zburăm cu avionul. Îi punem termopane, aruncăm un lăptop în ea, scriem pe ea „Bine aţi venit!”, îi mai punem nişte cauciucuri noi în loc de roţi de lemn, dar ea tot căruţă rămâne, fără motor, fără GPS, cu un singur cal putere.

Dacă vrem să facem cu adevărat reformă în educaţie, trebuie să pornim de la întrebarea esenţială CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? LA CE NE FOLOSEŞTE? sau LA CE NE-AR PUTEA FOLOSI? Şi primii trebuie întrebaţi copiii. Poate doar ar trebui reformulată întrebarea în funcţie de vârstă, de exemplu: CE ŢI-AR PLĂCEA SĂ ÎNVEŢI? DESPRE CE EŞTI CURIOS SĂ AFLI MAI MULTE? CE AI VREA SĂ POŢI SĂ FACI? Ei, şi aici se aprind o parte din paiele din cap: Cuuuum să-i întrebăm pe cei mici??? Ei de unde să ştie ce le trebuie???(1.încredere?) Dar noi ăştia mari de unde ştim cum va arăta lumea peste 12 ani când termină ei şcoala sau chiar peste 17, dacă punem şi facultatea?????? Ei uite că aici apare o parte din răspuns: poate e mai puţin dacă nu deloc important ce fel de informaţii învăţăm şi mult mai important e să ştim să facem diverse chestii, inclusiv să învăţăm să gândim cu capul nostru, să avem părerile noastre şi să avem încredere în ele. În loc de teme de lucrare de control de genul „Explicaţi de ce „Mioriţa” este o perlă a creaţiei populare” mai bine să-i întrebăm pur şi simplu pe copii ce cred ei despre Mioriţa sau poate în general, îi interesează altă operă literară. Iar s-au aprins paile în cap? Cum să nu ştie copiii de Mioriţa??? Dar cine e în măsură să decidă Cine şi Ce trebuie să înveţe? (1.încredere? 2. libertate?).

E suficient să analizăm un pic ce spune psihologia modernă despre felul de a fi al omului şi neurologia despre cum funcţionează creerul nostru, ca să înţelegem că noi oamenii ne naştem UNICI fiecare în felul său, CURIOŞI şi cu DORINŢA şi NEVOIA DE A ÎNVĂŢA. Atenţie! Ne NAŞTEM cu dorinţa şi nevoia de a învăţa! Fiecare dintre noi.

Copiii nu trebuie impuşi sau făcuţi să înveţe, pentru că ei asta fac în continuu din momentul în care se nasc. Chiar şi când dormim în creerul nostru se întâmplă procese esenţiale pentru capacitatea noastră de învăţare, e timpul când lucrurile se aşează, iar creerul se limpezeşte de toxine şi face loc pentru noi cunoştinţe. Ceea ce înseamnă că odihna este la fel de importantă în procesul de învăţare, ca şi învăţarea în sine. Pentru specia umană e vital să înveţe pe tot parcursul vieţii. De aceea nu are niciun rost să speriem copiii cu note, lucrări de control sau examene. Acestea nu fac altceva decât să pună presiune şi să creeze stres, iar stresul e cel mai mare inamic al învăţării. Nu se poate face învăţare eficientă în condiţii de stres. Şi îi evaluăm cum, în baza unui barem? Acelaşi pentru toţi? Cât de relevant poate fi un barem, UN SINGUR barem pentru mii şi mii de copii şi TOŢI DIFERIŢI???

Our_education_system

Cât de buni nu ar fi specialiştii care lucrează la elaborarea unei curricule, ei nu pot prevedea nevoile de învăţare a mii şi mii de copii. Acelaşi lucru valabil şi pentru manuale. La ce ne foloseşte o ţară de oameni cu aceleaşi informaţii bagate în cap??? Nu ar fi mai interesant şi mai eficient să avem cca 4 milioane de minţi diferite, de personalităţi originale? Vă imaginaţi ce interesant ar fi să trăieşti în Moldova? Vă imaginaţi câte idei şi câte soluţii interesante s-ar naşte aici? Şi dacă azi copiii nu merg cu drag şi de bună voie la şcoală, ca şi profii, de altfel, nu ar trebui să ne întrebăm ce e în neregulă cu sistemul nostru de învăţământ? De ce a ajuns şcoala şi notele să fie Bau-bau cu care sunt speriaţi copiii?

Ei bine, veţi spune, şi dacă renunţăm la curriculă şi la note şi la examene ce punem în loc? Cum ar trebui să arate şcoala? Şcoala şi pedagogii nu trebuie să facă nimic altceva decât SĂ CREEZE CONTEXTE DE ÎNVĂŢARE şi CONDIŢII PENTRU DEZVOLTAREA FIREASCĂ  a fiecărui copil. Adică să nu încurce. Să nu strice ceea ce a pus natura în fiecare copil. Profesorii pot să propună, nu să impună şi mai pot să observe şi să fie atenţi la nevoile de învăţare a fiecărui copil pentru a-l ghida pe fiecare spre mai mult din ceea ce-l interesează. Şi ce mai pot face pedagogii e să colaboreze între ei pentru a ghida copii nu printr-o matematică, o literatură sau o chimie, ci să faciliteze contexte de învăţare complexe şi transdisciplinare, aşa cum este viaţa noastră. Noi, zilnic, acasă şi la serviciu nu rezolvăm probleme individuale de fizică, gramatică sau biologie, noi suntem implicaţi în procese complexe ce presupun cunoştinţe şi abilităţi din mai multe domenii deodată.

UIte, de exemplu finlandezii renunţă la predarea/învăţarea bazată pe materii şi trec la ceea ce se numeşte predarea fenomenelor. http://www.independent.co.uk/news/world/europe/finland-schools-subjects-are-out-and-topics-are-in-as-country-reforms-its-education-system-10123911.html Adică, în loc de lecţii separate de mate, literatură, geografie etc., elevii studiază fenomene complexe cum ar fi Uniunea Europeană sau „deservirea clienţilor”, ce implică cunoştinţe şi abilităţi multi şi transdisciplinare. Iar pentru profesori asta înseamnă să înveţe să lucreze în echipe. Şi în Finlanda sunt pedagogi care se opun reformei, dar ei au luat-o încet şi cu răbdare. Acesta e un exemplu de reformă ce porneşte de la întrebarea esenţială, CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? Şi dacă tot facem reformă în sistemul educaţional din RM, poate ar fi cazul să ne punem şi noi aceeaşi întrebare? Ce ar fi să ne angajăm în creearea unei şcoli cu adevărat moderne şi să nu pierdem timpul cu revizuirea unor manuale şi a unei curicule ce nu au nicio legătură cu realitatea secolului 21?

Ne vom trezi peste câţiva ani că avem table interactive în fiecare clasă, laptopuri pentru fiecare elev, dar învăţământ modern tot nu avem, că elevii şi profesorii în continuare merg cu scârbă la şcoală, fără să se întrebe la ce le foloseşte. Tehnologiile avansate sunt necesare, şcolile reparate şi dotate trebuie să fie normalitate în ţara noastră, dar asta nu va schimba principiile de funcţionare a unui sistem de învăţământ a cărui baze s-au pus în secolul 19. Şcoala trebuie regândită în funcţie de realităţile în care trăim şi cu deschidere spre viitor. Trebuie să schimbăm linia de telefon pe WiFi şi chiar conexiune prin satelit.

P.S. Elevă fiind într-o școală medie dintr-un centru raional, aveam mereu în cap o imagine a școlii perfecte. Discutam despre această școală a visurilor mele cu colegii mei și de multe ori găseam puncte comune. Pe parcursul anilor, această viziune despre cea mai bună școală se mai modifica, se mai completa. Pe atunci nu știam mai nimic despre psihologie și psihanaliză, despre educație pozitivă sau inteligență emoțională. Dar întotdeauna știam foarte clar că vreau să fie o școală în care contez eu-Copilul-Elevul, o școală în care părerile și dorințele mele contează pentru adulți. Și nu erau nici de departe vise despre munți de ciocolată sau timp petrecut în fața telvizorului la școală. Paradoxal(!) dar chiar și copil fiind îmi doream să învăț, doar că îmi doream să învăț lucruri cu adevărat interesante și utile, îmi doream să înțeleg la ce îmi folosește ceea ce învăț și îmi doream să încerc să fac diverse lucruri, nu doar să tocesc din cărți. Îmi mai doream să pot învăța de la TOȚI pedagogii mei respectul, demnitatea, deschiderea și nu autoritatea și obtuzitatea. Și iarăși paradoxal (!), dar aceleași lucruri și le doreau și colegii mei. Îmi amintesc că visam să nu stăm țintuiți în bănci la lecții, să putem circula prin clase, visam la o școală care să semene, mai degrabă, cu o casă mai mare, o școală care să fie caldăla propriu și la figurat, (în anii 90, am scris mult cu pixul înghțat printre degetele amorțite) și primitoare, în care putem și suntem încurajați să aducem tot felul de idei creative de ale noastre, ale elevilor și nu doar să executăm un program sau să fim actori în nişte evenimente planificate de profi.

De ce ne este frică când facem reformă?

Am fost azi la o masă rotundă. Una pentru şefi de direcţii de învăţământ şi manageri şcolari. O masă rotundă la care oamenii încercau să se lămurească ce e cu noul cod al educaţiei şi procesul de reorganizare a şcolilor, probleme, soluţii, idei, propuneri.

Am văzut acolo mulţi oameni bine-intenţionaţi, dar şi cu multe probleme, dileme, semne de întrebare. Unii au venit şi cu soluţii. Nu ştiu câţi din ei cred în soluţiile lor, pentru că am văzut şi multă disperare în ochii lor. Disperare că iar se vor întoarce în birourile lor de prin raioane, iar vor încerca să-şi spună că trebuie să mişcăm carul din loc şi… iar se vor împotmoli în şirul de probleme cotidiene, plus mentalităţi învechite, poate chiar propria mentalitate care în ciuda tuturor eforturilor, nu-i lasă să înţeleagă până la capăt ce-i cu modernizarea asta, că parcă calculatoare avem, profesorii merg pe la perfecţionări, da învăţământ ca în ţările civilizate tot nu avem.

Prima explicaţie care mi-a venit, e că aceşti oameni, ca şi majoritatea societăţii, atunci când vine vorba de soluţii pentru educaţie, de fapt încearcă să repare o maşină veche pentru care niciodată nu ne ajung bani. Da una foarte-foaaaarte veche. Când, de fapt, noi avem nevoie să înlocuim maşina nu cu una mai nouă, ci cu un avion, poate chiar cu o navă cosmică. Dacă tot ne-am apucat de reformă, haideţi să facem una de substanţă, o reformă a abordării, a felului cum vedem educaţia. Din start, multe din problemele pe care încercăm să le fixăm astăzi vor dispărea. De ce să schimbăm nu ştiu a câta oară sistemul de ghidaj al maşinii, când nava cosmică are un cu totul alt sistem de dirijare?

Nu de camere de luat vederi avem nevoie la BAC, ci de probe la care să nu ai de unde copia (probe de creativitate şi analiză), iar pentru asta avem nevoie nu de curricule stufoase elaborate timp de câţiva ani, care până ajung să fie implementate sunt depăşite, ci de profesori creativi care au încredere în potenţialul elevilor lor şi stabilesc împreună obiectivele pe care vor să le atingă. Pentru asta avem nevoie şi de un minister care să renunţe la monopol şi să aibă încredere în capacitatea elevilor, părinţilor şi profesorilor de a decide singuri ce şi cum vor să înveţe. Avem nevoie de profesori, care în primul rând sunt pedagogi şi psihologi, care sunt specialişti în învăţare şi psihologia copilului şi apoi specialişti într-un anume domeniu. Într-o lume în care orice informaţie este la un click distanţă, nu mai avem nevoie să memorăm ani, evenimente, locuri, nume. Avem nevoie să gestionăm această informaţie şi pentru asta avem nevoie de competenţe de analiză, de sinteză, avem nevoie să ştim să gândim, să ştim să învăţăm, să ştim să comunicăm, să avem încredere în capacitatea noastră de a crea, de produce informaţie nouă. S-a demonstrat demult că nu gazul şi cărbunii, ci oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei ţări, dar cu condiţia că acei oameni sunt deschişi la minte şi dornici să creeze, şi nu doar nişte muncitori cuminţi care execută întocmai ordinile. Aşa cum s-a demonstrat că atunci când nu primesc note, copiii au rezultate mai bune şi atunci când îi laşi să aleagă singuri, vor să înveţe mult mai mult decât atunci când li se cere. Şi astea nu sunt miracole, ci fapte dovedite ştiinţific.

De ce ne este frică, nouă, profesori, părinţi şi autorităţi când vorbim de schimbări radicale? Nu ne putem imagina cum vom lucra fără manuale şi curriculum de la minister? Nu ne imaginăm cum e să evaluezi fără să pui note şi etichetări? Nu crezi că copiii sunt dornici de învăţare prin natura lor? Şi nu ne vine să credem că chiar şcoala aşa cum este ea astăzi le seacă zilnic şi sistematic dorinţa de a învăţa, de ajungem să vedem copii de clasa întâi cu feţe plictisite? Nu ne putem imagina cum ar fi să nu înveţe toţi după aceleaşi programe? Ne e frică de ALTFEL şi de DIVERSITATE?

Ca un prim pas înainte de achiziţionarea navei cosmice, haideţi să facem un exerciţiu de sinceritate şi să recunoaştem de ce ne este frică. Ce ne ţine în loc?

Pentru că în zilele noastre nu trebuie să faci Harvard sau Oxford ca să afli mai multe despre cum funcţionează un sistem de învăţământ bazat pe încredere şi pe cunoştinţe de ultimă oră despre cum funcţionează mai eficient creierul nostru. E suficient să fii curios şi să intri pe net. Acolo sunt multe soluţii. La îndemâna fiecăruia dintre noi.

Cum ar trebui să fim educați ca să fim fericiți?

Image

Ce urări îşi fac oamenii cel mai des la sărbători sau cu diverse alte ocazii?

Cu riscul de a ne repeta, parcă nu găsim nimic mai bun a ura celor dragi decât:

–         Sănătate! (că-i mai bună decât toate!)

–         Fericire!

–         Cei dragi să-ţi fie mereu aproape!

–         Prieteni adevăraţi!

–         Bani! adică prosperitate

–         Succese în ceea ce faci (realizări profesionale)!

–         şi în proporţii diferite – Noroc!!!

Banal, dar parcă nu chiar lipsit de sens!

Dar întrebarea mea nu este despre originalitate, ci despre ce învăţăm de-a lungul vieţii despre toate acestea? Ce învăţăm despre sănătate, fericire, relaţiile cu cei dragi, prosperitate şi succes, în familie şi la şcoală? Putem învăţa despre toate astea şi dacă da, cum?

Cum ar trebui să fim educaţi de părinți, bunici și profesori ca să ştim să fim sănătoşi, fericiţi, să fim în relaţii bune cu oamenii care ne înconjoară, să fim prosperi şi să reuşim în domeniile în care activăm?

Neîncrederea că toate acestea ar depinde direct de noi, ne îndeamnă să adăugăm la urările noastre un strop sau un car de noroc, în speranţa că soarta va avea grijă de cel căruia îi dorim tot binele din lume.

Şi cât de la voia întâmplării nu ni s-ar părea toate aceste premize ale unei vieţi frumoase, în lumea noastră, există suficiente cunoştinţe despre fiecare dintre aceste aspecte. Oamenii nu doar şi-au dorit dintotdeauna să fie mai sănătoşi şi mai fericiţi, dar au încercat şi să afle ce se poate face în acest sens.

La şcoală, de mici, suntem păcăliţi că fericirea şi împlinirea noastră ar depinde de cât de bine ştim să rezolvăm ecuaţiile cu două necunoscute şi cât de frumoase ştim să facem introducerile la comentariile literare (că restul oricum e copiat de prin tot felul de cărţi). Şi astfel, suntem înscrişi într-o cursă după note maxime, suntem apreciaţi şi lăudaţi şi arătaţi la televizor dacă luăm BAC-ul cu 10 pe linie, admiraţi când absolvim facultatea cu brio, după care mai facem vreo 2 masterate şi cel puţin un doctorat la diverse universităţi din afară şi nu ştiu de ce după toate astea oricum nu suntem fericiţi. Probabil nu am făcut facultatea sau masterul care trebuia, îşi spun unii, cuprinşi de o mie de îndoieli privind parcursul ales şi tot amânând momentul când vor intra în viaţa reală, aplicând la încă o facultate. Termină prin a-şi găsi un job sigur şi poate bine plătit, sperând la avansări pe scara ierarhică, direct proporţionale cu stresul şi timpul petrecut la serviciu şi nu cu familia (dacă au apucat să şi-o facă) şi continuând să se întrebe ce trebuie să mai facă ca să fie fericiţi sau când în sfârşit vor începe o viaţă fericită. Când? De la o luni, după Anul Nou sau imediat ce te întorci din vacanţa în care ai obosit şi mai tare, aşa cum ţi-ai promis de o mie de ori sau după operaţie şi după ce închei cursul de tratament de 2 luni, asta dacă ai reuşit să ajungi la medic şi ţi-au ajuns banii de medicamente.

Şi de ce învăţăm atât de puţin despre sănătate la şcoală şi mai nimic despre emoţiile, trăirile noastre și ce este fericirea, despre cum să relaţionăm cu ceilalţi, despre cum să ne cunoaştem pe noi şi să-i înţelegem pe alţii? Nu există nici o materie despre gestiune, a timpului, a banilor şi nimeni nu ne întreabă ce ar însemna succesul în viziunea noastră.

Cred că de aici trebuie să înceapă reforma în educaţie! Da, e bine să adaptăm programa la nevoile pieţii şi să avem mai multe materii practice, dar nu putem să continuăm să vedem elevii doar ca viitoare instrumente de lucru în cadrul unei economii. Dincolo de medici, ingineri, manageri, profesori, croitori, strungari, agricultori, noi toţi suntem, în primul rând, oameni şi avem dorinţe atât de fireşti: vrem să fim fericiţi şi sănătoşi, să-i avem pe cei dragi alături şi să avem relaţii frumoase cu ei şi da, după asta vrem să fim şi prosperi şi să reuşim în ceea ce facem. Și toate astea depind atât de puțin de media la BAC. Să punem carul şi boii la locul lor şi să înţelegem că un copil fericit are mai multe şanse să înveţe să rezolve o ecuaţie cu două necunoscute şi nu invers. Să învăţăm să învăţăm, după care fiecare dintre noi va putea învăţa orice îl interesează.

În lumea asta mai mult sau mai puțin modernă există suficiente cunoștințe despre inteligența emoțională, adică capacitatea noastră de a percepe și gestiona emoțiile pe care le trăim și există chiar programe adaptate pentru școli. Și asta pentru că oamenii de știință au dovedit că inteligența emoțională este mai importantă în atingerea succesului, decât cea academică, măsurată în IQ, ceea ce explică mirarea profesorilor cum de Nătărăul ăla care nu putea scrie o compunere a juns Șef.  Există chiar și programe în care înveți ce este fericirea sau cursuri despre managementul timpului și a banilor, inclusiv pentru copii și tineri, există programe despre valori și obiective, ca să nu mai spun despre programele practice de comunicare în diverse contexte ale vieții sau cele de sănătate. Totul e să vrem. Să vrem să educăm oameni și nu doar reprezentanți ai unor profesii și meserii.

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?