Tag Archive | școală

De la dial-up la Internet de mare viteză în educaţie!

Education_Future

Dacă am putut trece de la dial-up la internet de mare viteză şi suntem printre primii în lume, de ce nu am face acelaşi salt şi în educaţie?

Cred că în acest moment avem cel mai reformator şi cel mai curajos ministru al educaţiei pe care l-a avut vreodată Moldova. Am susţinut de la început reformele iniţiate de actuala echipă a Ministerului Educaţiei. Dar analizând mai atent lucrurile, am senzaţia că noi ne pierdem timpul cu repararea unei maşini, ba chiar a unei căruţe vechi de mai bine de un secol, în loc să ne gândim cum să facem să zburăm cu avionul. Îi punem termopane, aruncăm un lăptop în ea, scriem pe ea „Bine aţi venit!”, îi mai punem nişte cauciucuri noi în loc de roţi de lemn, dar ea tot căruţă rămâne, fără motor, fără GPS, cu un singur cal putere.

Dacă vrem să facem cu adevărat reformă în educaţie, trebuie să pornim de la întrebarea esenţială CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? LA CE NE FOLOSEŞTE? sau LA CE NE-AR PUTEA FOLOSI? Şi primii trebuie întrebaţi copiii. Poate doar ar trebui reformulată întrebarea în funcţie de vârstă, de exemplu: CE ŢI-AR PLĂCEA SĂ ÎNVEŢI? DESPRE CE EŞTI CURIOS SĂ AFLI MAI MULTE? CE AI VREA SĂ POŢI SĂ FACI? Ei, şi aici se aprind o parte din paiele din cap: Cuuuum să-i întrebăm pe cei mici??? Ei de unde să ştie ce le trebuie???(1.încredere?) Dar noi ăştia mari de unde ştim cum va arăta lumea peste 12 ani când termină ei şcoala sau chiar peste 17, dacă punem şi facultatea?????? Ei uite că aici apare o parte din răspuns: poate e mai puţin dacă nu deloc important ce fel de informaţii învăţăm şi mult mai important e să ştim să facem diverse chestii, inclusiv să învăţăm să gândim cu capul nostru, să avem părerile noastre şi să avem încredere în ele. În loc de teme de lucrare de control de genul „Explicaţi de ce „Mioriţa” este o perlă a creaţiei populare” mai bine să-i întrebăm pur şi simplu pe copii ce cred ei despre Mioriţa sau poate în general, îi interesează altă operă literară. Iar s-au aprins paile în cap? Cum să nu ştie copiii de Mioriţa??? Dar cine e în măsură să decidă Cine şi Ce trebuie să înveţe? (1.încredere? 2. libertate?).

E suficient să analizăm un pic ce spune psihologia modernă despre felul de a fi al omului şi neurologia despre cum funcţionează creerul nostru, ca să înţelegem că noi oamenii ne naştem UNICI fiecare în felul său, CURIOŞI şi cu DORINŢA şi NEVOIA DE A ÎNVĂŢA. Atenţie! Ne NAŞTEM cu dorinţa şi nevoia de a învăţa! Fiecare dintre noi.

Copiii nu trebuie impuşi sau făcuţi să înveţe, pentru că ei asta fac în continuu din momentul în care se nasc. Chiar şi când dormim în creerul nostru se întâmplă procese esenţiale pentru capacitatea noastră de învăţare, e timpul când lucrurile se aşează, iar creerul se limpezeşte de toxine şi face loc pentru noi cunoştinţe. Ceea ce înseamnă că odihna este la fel de importantă în procesul de învăţare, ca şi învăţarea în sine. Pentru specia umană e vital să înveţe pe tot parcursul vieţii. De aceea nu are niciun rost să speriem copiii cu note, lucrări de control sau examene. Acestea nu fac altceva decât să pună presiune şi să creeze stres, iar stresul e cel mai mare inamic al învăţării. Nu se poate face învăţare eficientă în condiţii de stres. Şi îi evaluăm cum, în baza unui barem? Acelaşi pentru toţi? Cât de relevant poate fi un barem, UN SINGUR barem pentru mii şi mii de copii şi TOŢI DIFERIŢI???

Our_education_system

Cât de buni nu ar fi specialiştii care lucrează la elaborarea unei curricule, ei nu pot prevedea nevoile de învăţare a mii şi mii de copii. Acelaşi lucru valabil şi pentru manuale. La ce ne foloseşte o ţară de oameni cu aceleaşi informaţii bagate în cap??? Nu ar fi mai interesant şi mai eficient să avem cca 4 milioane de minţi diferite, de personalităţi originale? Vă imaginaţi ce interesant ar fi să trăieşti în Moldova? Vă imaginaţi câte idei şi câte soluţii interesante s-ar naşte aici? Şi dacă azi copiii nu merg cu drag şi de bună voie la şcoală, ca şi profii, de altfel, nu ar trebui să ne întrebăm ce e în neregulă cu sistemul nostru de învăţământ? De ce a ajuns şcoala şi notele să fie Bau-bau cu care sunt speriaţi copiii?

Ei bine, veţi spune, şi dacă renunţăm la curriculă şi la note şi la examene ce punem în loc? Cum ar trebui să arate şcoala? Şcoala şi pedagogii nu trebuie să facă nimic altceva decât SĂ CREEZE CONTEXTE DE ÎNVĂŢARE şi CONDIŢII PENTRU DEZVOLTAREA FIREASCĂ  a fiecărui copil. Adică să nu încurce. Să nu strice ceea ce a pus natura în fiecare copil. Profesorii pot să propună, nu să impună şi mai pot să observe şi să fie atenţi la nevoile de învăţare a fiecărui copil pentru a-l ghida pe fiecare spre mai mult din ceea ce-l interesează. Şi ce mai pot face pedagogii e să colaboreze între ei pentru a ghida copii nu printr-o matematică, o literatură sau o chimie, ci să faciliteze contexte de învăţare complexe şi transdisciplinare, aşa cum este viaţa noastră. Noi, zilnic, acasă şi la serviciu nu rezolvăm probleme individuale de fizică, gramatică sau biologie, noi suntem implicaţi în procese complexe ce presupun cunoştinţe şi abilităţi din mai multe domenii deodată.

UIte, de exemplu finlandezii renunţă la predarea/învăţarea bazată pe materii şi trec la ceea ce se numeşte predarea fenomenelor. http://www.independent.co.uk/news/world/europe/finland-schools-subjects-are-out-and-topics-are-in-as-country-reforms-its-education-system-10123911.html Adică, în loc de lecţii separate de mate, literatură, geografie etc., elevii studiază fenomene complexe cum ar fi Uniunea Europeană sau „deservirea clienţilor”, ce implică cunoştinţe şi abilităţi multi şi transdisciplinare. Iar pentru profesori asta înseamnă să înveţe să lucreze în echipe. Şi în Finlanda sunt pedagogi care se opun reformei, dar ei au luat-o încet şi cu răbdare. Acesta e un exemplu de reformă ce porneşte de la întrebarea esenţială, CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? Şi dacă tot facem reformă în sistemul educaţional din RM, poate ar fi cazul să ne punem şi noi aceeaşi întrebare? Ce ar fi să ne angajăm în creearea unei şcoli cu adevărat moderne şi să nu pierdem timpul cu revizuirea unor manuale şi a unei curicule ce nu au nicio legătură cu realitatea secolului 21?

Ne vom trezi peste câţiva ani că avem table interactive în fiecare clasă, laptopuri pentru fiecare elev, dar învăţământ modern tot nu avem, că elevii şi profesorii în continuare merg cu scârbă la şcoală, fără să se întrebe la ce le foloseşte. Tehnologiile avansate sunt necesare, şcolile reparate şi dotate trebuie să fie normalitate în ţara noastră, dar asta nu va schimba principiile de funcţionare a unui sistem de învăţământ a cărui baze s-au pus în secolul 19. Şcoala trebuie regândită în funcţie de realităţile în care trăim şi cu deschidere spre viitor. Trebuie să schimbăm linia de telefon pe WiFi şi chiar conexiune prin satelit.

P.S. Elevă fiind într-o școală medie dintr-un centru raional, aveam mereu în cap o imagine a școlii perfecte. Discutam despre această școală a visurilor mele cu colegii mei și de multe ori găseam puncte comune. Pe parcursul anilor, această viziune despre cea mai bună școală se mai modifica, se mai completa. Pe atunci nu știam mai nimic despre psihologie și psihanaliză, despre educație pozitivă sau inteligență emoțională. Dar întotdeauna știam foarte clar că vreau să fie o școală în care contez eu-Copilul-Elevul, o școală în care părerile și dorințele mele contează pentru adulți. Și nu erau nici de departe vise despre munți de ciocolată sau timp petrecut în fața telvizorului la școală. Paradoxal(!) dar chiar și copil fiind îmi doream să învăț, doar că îmi doream să învăț lucruri cu adevărat interesante și utile, îmi doream să înțeleg la ce îmi folosește ceea ce învăț și îmi doream să încerc să fac diverse lucruri, nu doar să tocesc din cărți. Îmi mai doream să pot învăța de la TOȚI pedagogii mei respectul, demnitatea, deschiderea și nu autoritatea și obtuzitatea. Și iarăși paradoxal (!), dar aceleași lucruri și le doreau și colegii mei. Îmi amintesc că visam să nu stăm țintuiți în bănci la lecții, să putem circula prin clase, visam la o școală care să semene, mai degrabă, cu o casă mai mare, o școală care să fie caldăla propriu și la figurat, (în anii 90, am scris mult cu pixul înghțat printre degetele amorțite) și primitoare, în care putem și suntem încurajați să aducem tot felul de idei creative de ale noastre, ale elevilor și nu doar să executăm un program sau să fim actori în nişte evenimente planificate de profi.

Reclame

De ce ne este frică când facem reformă?

Am fost azi la o masă rotundă. Una pentru şefi de direcţii de învăţământ şi manageri şcolari. O masă rotundă la care oamenii încercau să se lămurească ce e cu noul cod al educaţiei şi procesul de reorganizare a şcolilor, probleme, soluţii, idei, propuneri.

Am văzut acolo mulţi oameni bine-intenţionaţi, dar şi cu multe probleme, dileme, semne de întrebare. Unii au venit şi cu soluţii. Nu ştiu câţi din ei cred în soluţiile lor, pentru că am văzut şi multă disperare în ochii lor. Disperare că iar se vor întoarce în birourile lor de prin raioane, iar vor încerca să-şi spună că trebuie să mişcăm carul din loc şi… iar se vor împotmoli în şirul de probleme cotidiene, plus mentalităţi învechite, poate chiar propria mentalitate care în ciuda tuturor eforturilor, nu-i lasă să înţeleagă până la capăt ce-i cu modernizarea asta, că parcă calculatoare avem, profesorii merg pe la perfecţionări, da învăţământ ca în ţările civilizate tot nu avem.

Prima explicaţie care mi-a venit, e că aceşti oameni, ca şi majoritatea societăţii, atunci când vine vorba de soluţii pentru educaţie, de fapt încearcă să repare o maşină veche pentru care niciodată nu ne ajung bani. Da una foarte-foaaaarte veche. Când, de fapt, noi avem nevoie să înlocuim maşina nu cu una mai nouă, ci cu un avion, poate chiar cu o navă cosmică. Dacă tot ne-am apucat de reformă, haideţi să facem una de substanţă, o reformă a abordării, a felului cum vedem educaţia. Din start, multe din problemele pe care încercăm să le fixăm astăzi vor dispărea. De ce să schimbăm nu ştiu a câta oară sistemul de ghidaj al maşinii, când nava cosmică are un cu totul alt sistem de dirijare?

Nu de camere de luat vederi avem nevoie la BAC, ci de probe la care să nu ai de unde copia (probe de creativitate şi analiză), iar pentru asta avem nevoie nu de curricule stufoase elaborate timp de câţiva ani, care până ajung să fie implementate sunt depăşite, ci de profesori creativi care au încredere în potenţialul elevilor lor şi stabilesc împreună obiectivele pe care vor să le atingă. Pentru asta avem nevoie şi de un minister care să renunţe la monopol şi să aibă încredere în capacitatea elevilor, părinţilor şi profesorilor de a decide singuri ce şi cum vor să înveţe. Avem nevoie de profesori, care în primul rând sunt pedagogi şi psihologi, care sunt specialişti în învăţare şi psihologia copilului şi apoi specialişti într-un anume domeniu. Într-o lume în care orice informaţie este la un click distanţă, nu mai avem nevoie să memorăm ani, evenimente, locuri, nume. Avem nevoie să gestionăm această informaţie şi pentru asta avem nevoie de competenţe de analiză, de sinteză, avem nevoie să ştim să gândim, să ştim să învăţăm, să ştim să comunicăm, să avem încredere în capacitatea noastră de a crea, de produce informaţie nouă. S-a demonstrat demult că nu gazul şi cărbunii, ci oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei ţări, dar cu condiţia că acei oameni sunt deschişi la minte şi dornici să creeze, şi nu doar nişte muncitori cuminţi care execută întocmai ordinile. Aşa cum s-a demonstrat că atunci când nu primesc note, copiii au rezultate mai bune şi atunci când îi laşi să aleagă singuri, vor să înveţe mult mai mult decât atunci când li se cere. Şi astea nu sunt miracole, ci fapte dovedite ştiinţific.

De ce ne este frică, nouă, profesori, părinţi şi autorităţi când vorbim de schimbări radicale? Nu ne putem imagina cum vom lucra fără manuale şi curriculum de la minister? Nu ne imaginăm cum e să evaluezi fără să pui note şi etichetări? Nu crezi că copiii sunt dornici de învăţare prin natura lor? Şi nu ne vine să credem că chiar şcoala aşa cum este ea astăzi le seacă zilnic şi sistematic dorinţa de a învăţa, de ajungem să vedem copii de clasa întâi cu feţe plictisite? Nu ne putem imagina cum ar fi să nu înveţe toţi după aceleaşi programe? Ne e frică de ALTFEL şi de DIVERSITATE?

Ca un prim pas înainte de achiziţionarea navei cosmice, haideţi să facem un exerciţiu de sinceritate şi să recunoaştem de ce ne este frică. Ce ne ţine în loc?

Pentru că în zilele noastre nu trebuie să faci Harvard sau Oxford ca să afli mai multe despre cum funcţionează un sistem de învăţământ bazat pe încredere şi pe cunoştinţe de ultimă oră despre cum funcţionează mai eficient creierul nostru. E suficient să fii curios şi să intri pe net. Acolo sunt multe soluţii. La îndemâna fiecăruia dintre noi.

Peștele, Undița și Țurțurele

Atunci când spunem: ‘săracului nu-i da peștele, ci învață-l să pescuiască’, înțelegem că e mai important să știi să prinzi pește decât să primești unul de pomană. Din simplul motiv că pomana ai putea s-o primești o singură dată, pe când, pescar fiind, ai putea să prinzi pește de câte ori ai nevoie și cât vrei tu. Și dacă vrei cu adevărat să ajuți omul, oferă-i o abilitate, nu un bun, pentru a-l ajuta să-și depășească condiția (de sărac, în acest caz).

În anul 2014, al secolului 21, un elev din clasa a doua de la o școală din Chișinău are drept temă pentru acasă să învețe pe de rost o poezie despre țurțuri, care povestește cum Oana stă în casă și privind pe geam o umple tristețea la vederea țurțurilor în proces de topire. Și aceeași poezie, trebuie transcrisă FRUMOS în caiet.

Ce a primit elevul de clasa a doua realizând această temă pentru acasă? Pește sau undiță? Nota, fie ea și 10, nu cred că valorează mai mult decât o coadă de pește în toată afacerea asta. Mă întreb ce cunoștințe, dar mai ales abilități a obținut elevul în urma acestor acțiuni și la ce îi vor folosi???

Se va antrena să scrie frumos? Când ultima dată vi s-a mărit salariul sau măcar ați fost lăudat de șef pentru scrisul frumos? Sau poate ați luat un job datorită acestei abilități? Sau ați primit aprecierea prietenilor pentru caligrafia impecabilă?

Sau își va antrena memoria? Să zicem că o memorie bună îi va fi de folos dacă va urma o carieră de actor. Acum mă întreb dacă actorii când își învață textele, le memorează mecanic sau fac niște legături logice care îi ajută să ÎNȚELEAGĂ și să TRANSMITĂ mesajul textului?

Iată și poezia cu pricina:

Țurțurul

de Nina Casian

Dintr-un picur, doi şi trei,
Streaşina a prins polei.
Ţurţuri lunguieţi, de gheaţă,
Strălucesc de dimineaţă.

Oana stă privind afară
Soarele de primăvară.
Barba gheţii străvezie
Scânteiază-n raza vie.

Când, deodată, jale-adâncă!
Ţurţuru-ncepu să plângă.
Stropi de apă, limpezi, iată,
Cad din barba sa-ngheţată.

Oana, nu te întrista!
Noaptea, apa va-ngheţa
Şi, din picurii zglobii,
Mâine ţurţuri noi vor fi.

Cred că această poezie ar fi mult mai utilă la o lecție de științe ale naturii, pentru a explica copiilor stările de agregare a apei. Dar ce păcat!!! în școlile noastre lecțiile de limbă română n-au nici o legătură cu cele de științe ale naturii și ar fi o adevărată nebunie, din punctul de vedere al profesorilor și a multor părinți, să se citească poezii la științele naturii sau în loc de texte caligrafice în caietul de română, copiii să deseneze țurțuri așa cum și-i imaginează ei, colorați și de toate formele.

De ce ne ducem copiii la școală? Ce ar trebui să învețe acolo?

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Clubul Parintilor Constienti

despre parentare centrata pe comunicare si relationare

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?