Alternative în educaţie și frica de libertate

de Victoria Coroban

Întrebarea

Am întrebat-o pe Corina Fusu, ministra educaţiei din Moldova, la o conferinţă internaţională, dacă ar fi posibilă în Moldova deschiderea unei şcoli alternative. Dacă ar fi un grup de părinţi şi profesori care ar vrea să facă un alt fel de şcoală, care să aibă aceleaşi obiective pe care le propune curricula naţională, dar ca formă de organizare şi metode de predare să fie altfel. Clasele să fie în funcţie de interese şi nu după vârste, fiecare copil să decidă ce şi când vrea să înveţe, cineva ar putea fi interesat de chimie din clasa a 5-a, dar altcineva dintr-a 8-a, de exemplu. Lecţiile să nu fie toate de 45 minute, dar să aibă durată diferită în funcţie de specificul materiei. Copiii să fie implicaţi în procesele de luare a deciziilor la nivelul şcolii ş.a. Am întrebat dacă e posibil aşa ceva în condiţiile legislaţiei de acum şi dacă Ministerul Educaţiei are în vedere încurajarea unor astfel de iniţiative. Am primit un răspuns evaziv care nu spunea clar nici da nici nu. Mă rog, oboseală, emoţii sau poate chiar lipsă de informare anume pe acest subiect. Chiar şi un ministru nu le poate şti pe toate. Oricum, pe lângă un răspuns informativ pe care îl căutam, mă așteaptam ca această întrebare să atragă atenţia asupra subiectului, să se audă întrun spaţiu public despre această nevoie. Întrebarea nu era un ipotetică. Proiectul unei școli alternative mă interesează în cel mai serios mod.

În pauza de cafea am fost abordată de o doamnă care a zis că e de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi care mi-a zis că ceea ce am întrebat eu e posibil în Moldova. Că trebuie să depun la minister metodologia nouă aşa cum o văd şi ea va fi implimentată timp de un an, iar ministerul va desemna o persoană responsabilă de monitorizare. La finele anului persoana responsabilă şi autorul metodologiei vor face câte un raport, iar ministerul va decide dacă aprobă sau nu implementarea metodologiei pe termen lung. Peste încă o jumătate de oră am fost aboradtă de Sergiu Boghean, şef de cabinet la Ministerul Educaţiei care m-a întrebat dacă suntem un grup de părinţi cu o iniţiativă concretă atunci să depunem propunearea la minister şi ea va fi analizată.

Cele două intervenţii m-au bucurat întrun fel. Ce am înţeles eu din asta e că, cel puţin, există o bază legală pentru programele alternative şi chiar dacă nu e foarte clar care sunt criteriile după care se evaluaează o alternativă şi cum după un an poţi să-ţi dai seama de eficienţă, măcar există o portiţă pe care se poate intra. Şi dacă îţi asumi din start aventura birocratică care o implică acest proces de aprobare-înregistrare, ai speranţa că într-o zi poţi să reuşeşti. Iar intervenţia şefului de cabinet părea să dea un semnal de deschidere, deşi în acel moment nu era foarte clar dacă era o iniţiativă strict personală a dlui Boghean sau dacă dumnealui era un mesager al ministrului. Dar, mă rog, lumea are intenţii bune şi deja e bine. Asta se întâmpla la 11 iulie 2016.

Dușul rece

Zilele trecute, la o lună de la acea conferință, am afalt cu consternare că una din cele două alternative educaţionale care există în ţara asta (Liceul Waldorf şi Liceul Academiei de Ştiinţă) a fost blocată. Pentru cei care nu ştiu, de câţiva ani, la Liceul Academiei se pilotează un alt fel de organizare a procesului educaţional care le permite liceenilor să aleagă 6 materii pe care îşi concentrează atenţia şi deasemenea acest program le dă tinerilor mai multe posibilităţi de a alege între voluntariat, activităţi artistice, sportive, grupuri de studiu cu învăţare de la egal la egal. Un program ce oferă mai multă libertate de alegere, responsabilizează tinerii şi dezvoltă capacităţi de lucru în echipă, implicare socială etc. Şi cel mai revoltător mi se pare felul în care se face acest lucru. Printr-o scrisoare informativă care nu prezintă niciun argument, ci doar anunţă decizia ministerului.

Poate nu o fi cel mai reuşit experiment, dar care sunt argumentele? Ce spun specialiştii? Dar mai ales elevii şi părinţii? Mai mult chiar, Iurie Cristea, directorul liceului spune că în primăvară o echipă de la minister a vizitat liceul și nu a avut obiecții.

”Am discutat, am prezentat statistici. Nu au fost expuse obiecţii. Ulterior, am prezentat la ME o analiza a implementării, în formatul solicitat de ME. Din nou, nu au fost obiecţii. Nu a fost conturat vre-un „nor” la orizont. Circa 92 % elevii absolventi ar opta din nou pentru planul alternativ. Toti elevii au sustinut BAC-ul. Toti elevii au fost admisi la facultati, in tara si peste hotare. Parintii sunt multumiti. Echipa didactica este multumita, nimeni nu a suferit din cauza deficitului de ore. Care e totusi problema? Asta e intrebarea!”, scrie Iurie Cristea într-un comentariu pe facebook.

Eu cred că problema e frica. Frica de diversitate și libertate. Frica de a pierde controlul. Iar cei care trăiesc cu aceste frici nici măcar nu le conștientizează. Pe undeva cred că acele persoane de la Ministerul Educației care au luat această decizie au făcut-o cu cele mai bune intenții, pentru că așa înțeleg ei binele. Binele e ceva stabil, neschimbător, care nu îți dă bătăi de cap. Dacă fac un exercițiu de empatie pot să-i înțeleg pe acești oameni care au crescut într-o lume cu un singur post TV, o singură tocică de radio, un singur fel de pâine, de bomboane, de cârnaț, de halate, rochii și costume sportive. UNUL SINGUR. Așa e mai simplu. Nu trebuie să citești o groază de etichete și nu trebuie să decizi ce e mai bun pentru tine. Pur și simplu nu mai ai nevoie să știi a alege. Există altcineva care decide. Acolo sus. Ei știu mai bine. Întotdeauna și orice ar fi. Care formă a buzunarelor e mai potrivită, care combinație de carne de vită, de porc, soia și amidon e mai gustoasă, care nasturi sunt mai buni.

Fardul albastru și dezbaterile

Această decizie a Ministerului Educației în cazul Liceului Academiei mi-a amintit de un documentar TV care povestește cum se făceau importurile în URSS. Veneau, de exemplu, firme de cosmetice din toată lumea la Moscova, la departamentul care se ocupa de importuri și prezentau produsele lor. Care mai de care. Cataloage, mostre. Zeci de culori de farduri, de rujuri, câteva feluri de rimeluri, parfumuri și tot așa. Tovarășa responsabilă cu luarea deciziei alegea. O nuanță de fard și una de ruj. Ei hai, de ruj poate două. Probabil cele care îi plăceau ei. Presupun că acea tovarășă era blondă, având în vedere că toate femeile din URSS se fardau cu o anumită nuanță de albastru și aveau buzele de un anume fel de roșu. Eu și acum o țin minte pe prima profesoară din școala noastră care era fardată cu alte culori decât albastru. Era pe la mijlocul anilor ’90. Prezența ei m-a marcat în mai multe feluri. Ea era diferită din mai multe puncte de vedere. Și asta a contat. Tot ea a adus la noi în școală dezbaterile. Am participat de 2 sau 3 ori la dezbateri, iar asta mi-a schimbat viziunea asupra lcrurilor pentru toată viața. Atunci am învățat valoarea argumentelor. Am simțit nevoia de analiză și punere în balanță. Și cred că tocmai de aceea astăzi mă revoltă o decizie care nu este susținută de niciun argument.

Frica de libertate și de diversitate nu este o chestiune de vârstă. Din păcate, ea a reușit să se propage și la cei mai tineri care au crescut într-o lume diversă în care au avut dreptul și nevoia de a alege. Am cunoscut oameni de nici 30 de ani care se alarmau la ideea de a avea mai multe feluri de școli. Ei nu concep cum ar putea fiecare să decidă pentru sine CE și CUM să învețe și sunt ferm convinși că doar ministerul e în drept să decidă asta. Nu am nimic cu acești oameni care au nevoie de o autoritate care să decidă pentru ei. E dreptul lor să vrea să trăiască așa. Dar eu vreau altceva. Eu vreau să aleg. Și nu doar să aleg între câteva variante gândite de alții, dar să creez și propria mea variantă. Sigur, nu în toate aspectele vieții noastre vrem să fim creatori și de multe ori preferăm să avem încredere în alții. Am putea să facem pâine acasă, dar preferăm să alegem câteva feluri din cele existente în magazin, am putea să ne facem propriile haine, dar alegem ceva din ce se găsește pe piață. E mai simplu așa. Îți ia mai puțin timp și poate chiar găsești ceea ce-ți place. În cazul școlilor, însă, în acest moment, nu poți să alegi. Toate urmează același program și aproape toți profesorii folosesc în mare parte aceleași metode. Așa e mai comod pentru cei care nu vor să se gândească la altceva sau nu știu că se poate și altfel și la ce le-ar folosi un altfel de școală.

O școală adaptată la nevoile copiilor, nu copii adaptați la școală

Eu, însă, știu ce vreau pentu copilul meu. Eu vreau o școală pe care s-o gândesc împreună cu copilul meu și alți copii și părinți.

BARBARAELLEN KOCH FILE PHOTOEarly childhood education teacher Alison Aldredge leads her students as they act out growing from seeds to trees at Peconic Community School in 2013.

Vreau o școală care se face în funcție de nevoile de dezvoltare ale elevilor săi, care e capabilă să-l asculte pe fiecare și să creeze condiții pentru comunicare, cooperare și colaborare. Vreau o școală capabilă să se adapteze la nevoile copiilor, dar nu copii adaptați la școală. Vreau o școală în care copiii să experimenteze și să facă lucruri cu mâinele lor și nu doar să învețe despre ce au făcut alții. Vreau o școală care se întâmplă nu doar în sala de clasă, dar și în curtea școlii, în parc, în pădure, la muzeu, în atelierul unui meșter, pe câmp, la teatru etc. Vreau copiii să facă biologie, fizică, chimie, geografie afară acolo unde se întâmplă toate acele fenomene despre care învață la aceste materii. Vreau ca exercițiile, temele sau lucrările lor de control să fie situații reale din viață. Vreau ca abilitățile de comunicare și empatia să fie ca aerul în această școală, pentru că acolo lucrează oameni care au aceste abilități și calități și le transmit firesc copiilor și părinților. Autocunoașterea să fie la fel de importantă ca și cunoașterea lumii exterioare. Lucrul în echipă să fie normalitate, iar evaluarea să fie parte din procesul de învățare și nu un scop în sine, să fie percepută ca o hartă și nu ca un obiectiv. O școală în care fiecare copil să participe la procesele de luare a deciziilor din școală și să decidă CE și CUM vrea să învețe. Da, eu îi cred în stare pe copii să ia asemenea decizii. Și nu știu cum un tânăr adult ar fi capabil brusc la 18-20 de ani să ia decizii dacă până atunci tot timpul a decis altcineva pentru el. Dacă avem un Minister al Educației care decide pentru toți ce trebuie să învețe, poate avem nevoie și de un Minister al Vieții care să decidă pentru noi în multele situații din viață, la ce facultate să dăm, cu cine să ne căsătorim, câți copii să facem, unde să trăim, ce să mâncăm???  Deciziile sunt dreptul, responsabilitatea și libertatea fiecăruia.

Încredere sau Frică?

Și eu știu că nu îmi doresc ceva utopic. Pentru că astfel de școli există în lume. Există acolo unde s-au găsit suficienți oameni care știu ce vor și se simt în stare să-și realizeze visele. Eu cred că și aici la noi sunt astfel de oameni. Pe unii i-am cunoscut deja și sunt convinsă că o să mai cunoaștem și alții. Părinți și profesori care vor o altfel de școală pentru copiii lor. Pentru că se maturizează acea generație care a avut de ales între 3, apoi 33 și apoi 303 posturi TV, între Turbo, Laser, Cin-cin, Huba Buba, Love is, Bombimbom etc., între Fanta, Frigusor și Vitanta, între engelză și franceză, între a pleca sau a rămâne în țară, între a protesta sau nu. Și sunt destui printre ei care nu vor să renunțe la acest drept al lor de a alege și de a crea. Știu că e posibil ceea ce îmi doresc pentru că chiar și în școala așa cum este acum am întâlnit profesori capabili să înțeleagă nevoile de dezvoltare a copiilor. Sunt oameni care se simt sufocați de sistem și care din răsputeri încearcă să facă ce pot ei mai bine. Nu vreau să lupt cu sistemul. Orice luptă naște rezistență și întărește pozițiile celui atacat. Vreau doar spațiu și libertate pentru cei ca mine care își doresc altceva, care știu exact ce vor. Copii, părinți, profesori.

Suntem diferiți și avem nevoi și așteptări diferite. E absolut normal ca O decizie să nu mulțumească pe toată lumea. Tocmai de aceea cred că o instituți, fie ea și minister, își asumă prea multe atunci când își propune să decidă cum e mai bine pentru toți. Mai multă încredere poate scădea din presiune, din presiunea responsabilității asumată pentru toți. Dialogul și comunicarea duc la încredere, iar încrederea e cea care ne eliberează de frică. Tot timpul avem de ales. Între a trăi cu frica în sân și junghiul în stomac sau cu încredere în gând și bucurie în suflet.

Două sute de ani în urmă erau oameni care credeau cu tărie că fiii și fiicele de muncitori și țărani nu pot învăța a scrie și a citi. Erau convinși că așa e natura lor, ca doar aristocrații sunt capabili de asemenea îndeletniciri nobile. Răspândirea școlilor publice a demonstrat că alfabetizarea nu este o utopie. Astăzi, încă sunt mulți care au convingerea că educația personalizată ar fi imposibilă pentru că ar fi prea complicat și prea scump. Efectele educației în masă cam de un secol și jumătate încoace au arătat că educația adevărată e doar cea personalizată. Cum spune Ken Robinson, expert în educție, educația ori e personalizată, ori nu e. Oricare altă formă e instrucție, dresaj, manipulare, orice, dar nu educație. Pentru că viața nu e un exercițiu academic. Dacă școala are rolul de a pregăti pentru viață, ea trebuie să fie viața însăși. Deocamdată acest rol al școlii rămâne a fi doar o pretenție, din păcate.

Ah da, și să nu uit că suntem în Moldova. Poate în altă parte e posibil, dar nu la noi. Chiar și la noi miștrii și echipele lor nu sunt veșnice. Și chiar și la noi aceste echipe sunt făcute din oameni cu care se poate încerca un dialog. Și chiar și la noi, ”Creativitatea, cum spune același Ken Robinson, nu se referă la lipsa constrângerilor; de multe ori este vorba de a lucra cu constrângerile și a le depăși.”

P.S.:

În caz că sunteți curioși să aflați ce spune Codul Educației al RM despre alternative și alte câteva articole relevante la temă:

Articolul 38. Alternativele educaţionale

(1) Statul garantează dreptul la educaţie diferenţiată în baza pluralismului educaţional prin admiterea alternativelor educaţionale în sistemul naţional de învăţămînt.

(2) Alternativele educaţionale, publice şi private, se înfiinţează cu aprobarea Ministerului Educaţiei, conform legislaţiei în vigoare.

(3) Modul de organizare, funcţionare, evaluare şi acreditare a alternativelor educaţionale se stabileşte de Ministerul Educaţiei.

(4) Alternativele educaţionale beneficiază de autonomie organizaţională şi funcţionează în conformitate cu stan-dardele educaţionale de stat şi cu specificul alternativei.

Articolul 9. Condiţiile de acces

(2) Statul asigură finanţarea pachetului standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituţiei de învăţămînt. Pachetul standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul general se aprobă de Guvern. (3) Finanţarea de bază a învăţămîntului general se face după principiul “banul urmează elevul”, conform căruia res

Articolul 6. Idealul educaţional

Idealul educaţional al şcolii din Republica Moldova constă în formarea personalităţii cu spirit de iniţiativă, capabile de autodezvoltare, care posedă nu numai un sistem de cunoştinţe şi competenţe necesare pentru angajare pe piaţa muncii, dar şi independenţă de opinie şi acţiune, fiind deschisă pentru dialog intercultural în contextul valorilor naţionale şi universale asumate.

Articolul 7. Principiile fundamentale ale educaţiei

Educaţia se întemeiază pe următoarele principii fundamentale: a) principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare; b) principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţămînt se raportează la standardele naţionale de referinţă şi la bunele practici naţionale şi internaţionale; c) principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice; d) principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia; e) principiul libertăţii de gîndire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice; f) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţămînt; g) principiul incluziunii sociale; h) principiul asigurării egalităţii; i) principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, inclusiv a dreptului la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; j) principiul unităţii şi integralităţii spaţiului educaţional; k) eficienţei manageriale şi financiare; l) principiul descentralizării şi autonomiei instituţionale; m) principiul răspunderii publice – în baza căruia instituţiile de învăţămînt răspund public de performanţele lor; n) principiul transparenţei; o) principiul participării şi responsabilităţii comunităţii, a părinţilor şi a altor actori sociali interesaţi; p) principiul susţinerii şi promovării personalului din educaţie; q) principiul învăţămîntului laic.