BAC-ul – ca să fie bine și frumos

de Victoria Coroban

Eu nu am dat BAC-ul. Am susținut examene finale, un fel de echivalent al BAC-ului, în România unde am făcut un an pregătitor care echivala clasa a 12-a. Și am avut sentimente duble legată de această experiență. Pe de o parte eram frustrată de faptul că nu am trecut aceeași ”probă a maturității” ca și colegii mei de aici din Moldova (mi se părea mie că examenele de BAC sunt mai complicate și mai ales mai serioase de cât examenele pe care le-am susținut eu), iar pe de altă parte, eram bucuroasă că nu am trecut prin același calvar psihologic ca și colegii mei, care deși erau foarte buni la multe materii, făceau tot felul de strategii despre cum să-și cumpere lucrarea sau cum să se înțeleagă cu ”Cine Trebuie”. Era anul 2001. Istoriile care făceau să ți se ridice părul măciucă le auzeam și de la colegii mei de la Nisporeni, unde făcusem primul an de liceu, cât și de la cei din Chișinău de la Liceul ”Mircea Eliade”. Cel mai mult m-a marcat cazul prietenei mele Vica din Chișinău. Ea vorbea engleza încă de dinainte să meargă la școală. Mama ei e profesoară de engleză. Făcuse și un an de liceu în SUA. Nu se punea nici întrun fel problema că nu ar ști gramatică engleză, vocabular sau alt aspect pe care îl presupunea acel examen. Dar stresul și agitația din jurul examenelor erau atât de debusolante încât Vica s-a dus în ajun de examen să-și cumpere lucrarea din fața Liceului ”Gheorghe Asachi”, acolo unde era tocika de comerț cu soluții salvatoare, dar tot timpul cu o doză de risc, niciodată nu puteai fi sigur dacă vei dobândi varianta bună sau un fals.

Îmi venea să urlu! Cum, chiar și Vica și-a cumpărat lucrarea? De ce e totul atât de nesigur, nedrept și cu fundu-n sus??? De ce nu se poate pur și simplu să înveți, să susții un examen, să iei o notă care reprezintă ceea ce ai putut face tu în acel moment și ce ai acumulat de-a lungul unor ani și să nu ai temerea că cineva va lua o notă mai mare de cât tine doar pentru că a putut să-și cumpere examenul? Tocmai această frică a determinat-o pe prietena mea să-și cumpere lucrarea la engleză. Nu frica că nu ar ști, ci frica de nedreptate.

Îmi amintesc și revolta colegilor de la liceul din Nisporeni care s-au trezit că unicul 10 la examenul de matematică l-a luat cineva care de obicei nu trecea de 6-7. Și povești din astea erau multe în acea perioadă. Fiecare avea câte o înțelegere individuală sau de grup cu cineva care trebuia să intervină în vreun fel ca să fie bine. Prețurile erau în medie cam de 100 de dolari de examen. Chiar și despre cei mai corecți și morali profesori auzeai istorii despre cum au luat bani pentru examene la BAC. Nici măcar centrele de verificare în alt oraș nu-i împiedica pe părinți și profesori să găsească soluții din cele mai ingenioase. În timpul BAC-ului creativitatea părinților, profesorilor și elevilor în a găsi soluții de spargere a sistemului nu avea limite. Toată lumea conspira ca în final să iasă totul bine și frumos. Cel puțin la suprafață. Că ce era și poate încă mai e în sufletele acelor oameni care au participat la toate aceste aranjamente nu se discuta și poate ar fi timpul să ne întrebăm. Elevii de ieri sunt părinții de azi. Unii dintre ei au deja absolvenți de liceu, alții urmează. Cu ce mesaje, cu ce convingeri a pornit în viață generația noastră? Ce modele de rezolvare a problemelor am văzut? Și de ce atâta zarvă, emoție și infracțiune pentru niște note???

Chiar dacă nu am dat BAC-ul în Moldova, în școală și în liceu am copiat la lucrări. Eram foarte mulțumită când reușeam să iau o notă bună fără să copiez, dar au fost multe lucrări, teze la care am copiat. Am fost ceea ce în școlile noastre se numește elevă bună, din alea de 9 și 10. Îmi amintesc foarte clar sentimentul de nesiguranță pe care îl aveam atunci când nu aveam nici o soluție de copiat pregătită. Pentru liniștea mea interioară era foarte important să am pregătită o copiuță, chiar dacă, uneori, în timpul lucrării nu simțeam nevoia să copiez. Acum înțeleg că acele copiuțe erau un fel de soluție într-un sistem care fie îți cerea să înveți prea multe, fie prea inutile chestii, dar atunci, copiatul îmi provoca senzația neîncredere în forțele proprii. Tot timpul mă întrebam cum voi reuși în viața reală de după școală acolo unde nu vei putea copia. Mi-a luat mult, foarte mult timp să mă vindec de această frică. Și acum cred că se mai activează uneori.

Eu nu am dat BAC-ul, dar mi-a fost greu să procesez toate acele istorii auzite de la colegi. Am trăit un sentiment puternic de nedreptate, de revoltă și mai ales neîncrederea că eforturile mele ar conta cu adevărat. Aveam senzația că e altceva care contează cu adevărat pentru a reuși în viața reală și degeaba mă străduiesc.

Mai este un examen al maturității o experiență care îți transmite atâta nedreptate și neputință???

Îmi amintesc cum prietena mea Vica îmi spunea că vrea să dea la facultate în SUA și să rămână acolo pentru că nu vrea ca copiii ei să treacă prin aceleași experiențe de corupție pe care le-a trăit ea. Și a plecat.

Vouă ce gust va lăsat experiența BAC-ului? Cum v-a influențat felul în care acționau adulții din jurul vostru, părinți și profesori? În ce fel v-a influențat asta pe parcursul anilor ce au urmat? Astăzi cum se mai dă BAC-ul? Ce mesaje despre BAC li se transmit tinerilor de azi?

Reclame

Mult blamata programă școlară. Cum este defapt?

de Victoria Coroban

În mai toate discuțiile despre educație, care deobicei sunt supărate și exprimă multă indignare, se ajunge la programă sau curriculum, care după părerea și a părinților, și a profesorilor, și a elevilor e prost gândit, asta ca să mă exprim elegant. Am zis să analizez mult blamatul Curriculum național. Apropos, o lectură foarte utilă și pentru părinți, nu doar pentru profesori. Poate fi accesat aici. Dacă vi se pare prea mult, vă recomad să citiți măcar introducerea care setează pricipiile pe care se bazează curriculum și obiectivele pe care și le propune.

Am analizat în mod special curriculum pentru clasele primare, dar m-am uitat și pe cel pentru gimnaziu și liceu la mai multe materii. Ca o primă concluzie, se pare că mult discutatul și blamatul curriculum nu este cea mai mare problemă a învățământului nostru. Cu siguranță este loc de mai bine, dar sunt alte lucruri mai grave care nu permit sistemului să se dezvolte măcar la nivelul așteptărilor pe care le setează acest curriculum.

De la început țin să precizez că nu sunt profesionist în educație. Sunt jurnalistă, pasionată de educație, citesc multe cărți și articole din domeniu, particip la dezbateri pe subiecte din educație și sunt facilitator în cadrul comunității UpGrade în Educație.

Principiile de bază ale programei școlare sună foarte bine:

  • Educație centrată pe elev
  • Dezvoltare de competențe
  • Abordare transdisciplinară

Iar dacă vă uitați la copetențele-cheie transversale, adică cele care se vor a fi dezvoltate de-a lungul anilor de școală, indiferent de materie, lucrurile chiar arată minunat.

”Sistemul de competenţe-cheie transversale pentru sistemul de învăţămînt din Republica Moldova a fost definit pe baza competenţelor-cheie stabilite de Comisia europeană şi a profilului absolventului:

  1. competenţe de învăţare/de a învăţa să înveţi;
  2. competenţe de comunicare în limba maternă/limba de stat;
  3. competenţe de comunicare într-o limbă străină;
  4. competenţe acţional-strategice;
  5. competenţe de autocunoaştere şi autorealizare;
  6. competenţe interpersonale, civice, morale;
  7. competenţe de bază în matematică, ştiinţe şi tehnologie;
  8. competenţe digitale, în domeniul tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale (TIC);
  9. competenţe culturale, interculturale (de a recepta şi a crea valori);
  10. competenţe antreprenoriale. ”

Nu e cumva chiar ceea ce ne dorim pentru copiii noștri? Nu e ceea ce cerem în fiecare discuție supărată despre școală și spunem că programa e prost făcută?

Un alt aspect pozitiv din curriculum este libertatea pe care o oferă aceast curriculum profesorilor în alegerea conținuturilor și metodelor de predare. Acestea sunt trecute în curriculum cu titlu de recomandare. Deasemenea, un profesor poate ajusta numărul de ore stabilit pentru o unitate de învățare în funcție de necesitățile elevilor, dar în limita numărului total de ore pentru acea disciplină. Sunt încurajate și recomandate metodele de predare interactive, care presupun implicarea elevilor în activități cât mai diverse, lucru în grup etc. Deasemenea se vorbește de evaluarea reciprocă între elevi și autoevaluare ca fiind componente esențiale ale evaluarii, pe lângă cea făcută de profesor și a procesului de învățare. În curriculum la limba română pentru clasa a V-a profesorii sunt încurajați să implice elevii în stabilirea obiectivelor de învățare.

Și totuși este loc de mai bine

Dacă privești curriculum în ansamblul său și felul cum sunt formulate competențele vezi că școala a rămas în continuare prizonierul teoriei, a învățării de tip academic. Există o tendință, dar foarte firavă încă, de a încuraja activitățile ce au aplicabilitate în viața reală. Totuși, cele mai multe comptențe prevăzute de curriculum țin de cunoașterea de tip academic. Ca să fie mai clar la ce mă refer, Ken Robinson explică în cartea sa ”Școli creative” deosebirea între cunoașterea sau învățarea de tip academic sau propozițională și cea practică sau procedurală. Cunoașterea propozițională e atunci când știi CE să faci, iar cea procedurală atunci când știi CUM. Cunoașterea propozițională sau teoretică implică activități de analiză, deducție și presupune în mare parte lucrul cu cifre sau cuvinte prin citire, ascultare, scriere. Cea procedurală se obține prin implicarea în activități practice cu finalitate palpabilă (obiecte, lucrări, servicii). Cu alte cuvinte, vorbim despre teorie și practică. Ambele tipuri de cunoaștere sunt la fel de importante. Sunt oameni care excelează în activitățile de tip academic (teoretic), iar alții în cele practice. În același timp, o multitudine de profesii presupun ambele tipuri de cunoaștere în egală măsură, cum ar fi medicina, ingineria, agronomie etc. Nu e deajuns să știi CE problemă de sănătate are pacientul, e foarte util să știi CUM se ține bisturiul și ce faci cu el. Pe de altă parte, poți învăța despre același lucru fie prin teorie, fie prin practică, fie prin ambele. Cineva înțelege mai ușor forța de frecare prin explicarea conceptului și formule (cunoaștere propozițională), altcineva o poate înțelege doar cu exemple practice, încercând să alunece pe diverse suprafețe cu diferite feluri de încălțăminte sau încercând să șlefuiască o suprafață (cunoaștere procedurală). Cunoașterea propozițională poate ajuta la dezvoltarea și deprinderea abilităților practice și invers, cunoașterea procedurală poate facilita înțelegerea conceptelor teoretice. Respectiv, competențele pe care le dezvoltăm pot fi din domenii teoretice sau practice. Capacitatea de a analiza un concept sau de a aduce argumente întro dezbatere sunt competențe teoretice. Capacitatea de a organiza o activitate sau de a face o salată sunt competențe practice.

Din această perspectivă, curriuclum național are două mari neajunsuri: ponderea materiilor academice în defavoarea celor practice și artistice și felul în care sunt formulate competențele și subcompetențele.  

Per total, în structura curriculumui materiile teoretice sunt net favorizate în fața celor practice. Câte o oră de arte plastice și educație tehnologică în comprație cu câte 5-6 ore de matematică sau română. Sigur, și la română sau matematică poți dezvolta abilități practice, dar aici avem o altă problemă cu felul în care sunt formulate competențele. Teoretic, chiar în principiile programei se spune: ”Competenţa şcolară este un ansamblu/sistem integrat de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini dobîndite de elevi prin învăţare şi mobilizate în contexte specifice de realizare, adaptate vîrstei elevului şi nivelului cognitiv al acestuia, în vederea rezolvării unor probleme cu care acesta se poate confrunta în viaţa reală. ”

Însă, felul cum sunt formulate cele mai multe competențe îl pot ajuta pe elev mai mult în școală, ca să-și continue studiile sau dacă va alege să aibă profesii preponderent teoretice (profesor, cercetător) și mai puțin îl ajută să gândească în contexte practice. De exemplu, la matematică, în loc de subcompetențe de tipul:

3.1 Perceperea elementelor de limbaj matematic aferent conceptelor de adunare şi scădere.

3.2. Efectuarea adunării şi scăderii numerelor naturale în concentrul 0-10.

3.3. Aplicarea operaţiilor de adunare, scădere şi a proprietăţilor acestora pentru: compunerea şi descompunerea numerelor; aflarea unor numere necunoscute în exerciţii.

De ce nu s-ar formula competențe de genul:

  • Gestionarea unui buget de până la 10 sau 100 lei (bani de buzunar sau primiți cadou).

Aici ai și gândire strategică și ablități de planificare și operații de adunare și scădere. Fără ele nu ai cum să gestionezi bugetul. Acoperi și cunoașterea teoretică și ai și punerea într-un context real și dezvoltare de competențe valabile nu doar în școală, dar și în viața de după pereții școlii. E cu totul alta motivația de a învăța și a preda atunci când spui că învățăm să gestionăm un buget decât atunci când spui că învățăm perceperea elementelor de limbaj matematic sau efectuarea adunării și scăderii numerelor naturale în concentrul 0-10

Sau la biologie în loc de structura și fiziologia aparatul digestiv, de ce nu am dezvolta competențe de alimentare sănătoasă. Nu ai cum să nu ajungi și la structura aparatului digestiv și la metabolism și la importanța pentru sănătatea celorlalte aparate și sisteme din organism. Și motivația de a înțelege structura și fiziologia e cu totul alta când începi de la un aspect ce are legătură directă cu viața ta. Avem o țară întreagă care învață biologie și nimeni nu știe să aibă grijă de sănătatea sa. Toți fac matematică dar nu ne prea ne ajută la gestionare financiară sau spirit antreprenorial. Toți facem geografie, iar câmpurile și pădurile sunt pline de mizerie. Facem 6 ore de română pe săptămână și nu știm să ne exprimăm clar gândurile sau să purtăm o discuție civilizată.

Da, am văzut, cursurile de educație financiară și antreprenorială sau cel de educație pentru sănătate sunt în curriculum, doar că la partea de cursuri opționale, care știm noi care le este soarta. Cinci lecții de matematică pe săptămână și una opțională, dacă am avut norocul să existe în școală profesori pentru acel curs, dacă a vrut conducerea școlii să-l aleagă și tot așa. De ce abordarea la cursurile de bază nu ar fi tocmai din această perspectivă practică, care ar motiva elevii să cunoască și ar ajuta la o cunoaștere mai bună a conceptelor teoretice? Presupun că acele cursuri opționale au fost elaborate și propuse de diverse organizații tocmai pentru a completa lipsurile din curriculum obligatoriu.

Curriculum și predare

Desigur, aceste neajunsuri ale programei școlare pot fi atenuate printro predare eficientă și creativă. Profesorii pot gândi sarcini prin care elevii ar dezvolta abilități practice, ar putea face legătura dintre diferite materii etc. Dar. Apar cel puțin vreo trei de ”dar”.

Cei mai mulți profesori nu au pregătirea necesară pentru a asigura o învățare interactivă, centrată pe elev. Pe vremea când au făcut ei studiile nu se învăța așa ceva. Pentru a preda în acest fel e absolut necesar să înveți tu însuți prin metode interactive, ca să le simți efectul pe propria piele, iar ca să fii convins de utilitatea lor trebuie să fii la curent și cu teoriile și cercetările din domeniul învățării care le explică eficiența. Iar ca să asiguri o predare centrată pe elev, e nevoie să ai capacitățile necesare pentru a-i înțelege și recunoaște nevoile, ceea ce implică abilități de comunicare și cunoștințe temeinice de psihologie. La noi, la facultățile pedagogice, cursul de psihologie ține un semestru.

Un alt ”dar” sunt condițiile din sistem, care continuă să fie foarte centralizat, cu o mulțime de ordine și directive ”de sus” care sunt obligatorii. Profesorii dedică foarte mult timp pentru a completa documente cerute de minister și nu le mai rămâne timp pentru a gândi lecții interactive și creative. Cum mi-a spus odată o profesorară: ”Of, nu știu ce facem noi în școala asta, dar tot timpul facem ceva și nu se mai vede ce facem!” Statistica, se pare, este mai importantă pentru minister, decât ceea ce se întâmplă la clasă și cât timp are profesorul pentru a se pregăti de lecții. Chiar și profesorii care investesc în dezvoltarea lor profesională întâmpină dificultăți în a menține ritmul pentru o predare interactivă, care, da, este mai solicitantă. Sistemul nu-i asigură profesorului timpul și condițiile necesare pentru a fi creativ la clasă, pentru a se dezvolta personal și profesional. Cele mai multe formări profesorul trebuie să le facă în afara timpului de lucru. Profesorii sunt plătiți per ore la clasă și nu în funcție de numărul de elevi pe care îl au sau număr total de ore lucrate, pentru că o lecție nu se face doar la clasă. Acest fapt nu favorizează abordarea individuală în predare și colaborarea între profesori pentru a asigura contexte de învățare transdisciplinare așa cum cere curriculum. La o lecție cu siguranță se poate face concomitent și geografie și botanică și chimie, de exemplu. Pentru asta e nevoie ca profesorii să colaboreze între ei, iar rutina școlii să nu mai fie atât de rigidă. Toate activitățile sunt organizate în lecții a câte 45 de minute, ceea ce nu permite organizarea unor activități mai ample. Mai multă libertate și flexibilitate în alcătuirea orarului ar ajuta profesorii să fie mai creativi în crearea contextelor de învățare. Sigur, dacă profesorii ar fi formați în spirtul predării interactive și s-ar rupe din inerția cu care s-au obișnuit, poate chiar ei ar face presiuni pentru aceste schimbări.

Și un alt mare ”dar” sunt examenele standartizate de finalizare a fiecărui ciclu de studii. Dacă examenele nu testează abilități practice, de ce s-ar obosi profesorul să fie creativ și să le dezvolte dacă ele nu sunt prevăzute în mod expres de curriculum? Mai mult decât atât,  performanța profesorilor este măsurată prin notele luate de elevi la aceste examene. Presiunea pe profesori și directori pentru aceste note este foarte mare. Se fac topuri ale elevilor, topuri ale liceelor. Astfel, involuntar, profesorul se transformă întrun antrenor pentru examene,  învățarea într-o cursă cu obstacole, iar rostul de formare și dezvoltare al învățării se pierde undeva pe drum. Cum spunea cineva dintre profesori ”Am vrea noi să asigurăm educație personalizată, dar vine ghilotina BAC-ului.”.

Aici ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-am schimba atitudinea față de evaluare și examene, care au devenit un scop în sine, când ele, de fapt, ar trebui doar să ghideze în procesul învățării.

Dacă de mâine aceast curriculum ar fi mai bun și ar prevedea în mod echilibrat formarea de competențe teoretice și practice, cu siguranță nu am avea automat o educație mai bună în sistem. Dar asta iar putea ajuta întro oarecare măsură pe profesori. Cum spuneam, curriculumul nu este cea mai mare problemă a sistemului de educație în acest moment. Neajunsurile lui ar putea fi compensate printro predare creativă. Pe parcursul anilor, curriculum de rău de bine a fost modernizat, dar celelalte componente ale sistemului nu îl susțin. Predarea s-a schimbat puțin, mai mult în cazul unor profesori autodidacți și pasionați de ceea ce fac. Mulți nu au înțeles logica noului curriculum sau nu au capacitatea, motivația și condițiile necesare pentru a-și schimba genul de predare. Iar rutina școlii și a sistemului în ansamblu cred că este elementul care s-a schimbat cel mai puțin: aceleași clase de copii grupați pe vârste și nu pe nivel de aprofundare și interese; aceleași lecții a câte 45 de minute cu pauze de 5-15 minute între ele. De 5-6 ori pe zi un elev trebuie să se mute de la o activitate la alta. N-a apucat să intre bine în universul unui concept, că trebuie să treacă la altul din cu totul alt domeniu. Aceleași examene standartizate care testează un spectru limitat de abilități, ceea ce îi favorizează doar pe unii. Celor care au predispoziție pentru învățare procedurală actualul sistem le spune că ei nu sunt buni de nimic, când ei defapt sunt buni la altceva, la ceva ce școala nu a prevăzut din cauza unei viziuni limitate asupra învățării.

Pentru a asigura o educație centrată pe elev așa cum își propune acest curriculum e necesar ca și celelalte elemente ale sistemului, predarea și modul de organizare să fie ajustate din perspectiva caracteristicilor și specificul elevilor. Orarul, organizarea claselor sau examenele să fie făcute nu așa cum este mai comod pentru sistem, ci din perspectiva beneficiului pentru dezvoltarea elevului. Iar în cazul profesorilor, cei care asigură punerea în practică a programei școlare, e necesar să te asiguri că ei dețin instrumentele necesare pentru a face față nevoilor de dezvoltare a copiilor.

P.S.: Mi s-ar putea reproșa că nu sunt pedagog și nu știu eu cum defapt trebuie formulate ”corect” competențele și subcompetențele, cum trebuie construit un curriculum, cum se predă și cum se organizează o școală. Dar poate tocmai viziunea și experiența unor practicieni din alte domenii ar putea ajuta la realizarea unui curriculum mai echilibrat și mai flexibil din perspectiva legăturii cu viața reală și la organizarea școlii întro manieră mai organică ce ar răspunde nevoilor de dezvoltare a elevilor? Performanța și inovația se produc tocmai la intersecția dintre domenii, din colaborarea dintre specialiști cu pregătiri diferite. Și în jurnalism am văzut nu o dată cum persoane fără studii de specialitate pot avea o abordare mult mai proaspătă și chiar mai profesionistă decât cei cu mână bătută. Știți cum e, din cauza copacilor nu mai ajungi să vezi pădurea. Dacă ne dorim ca școala să pregătească pentru viață, nu ar trebui școala să fie viața în sine cu toată diversitatea sa?

Să oprim mecanismul școlii pentru o clipă în loc, să ne oprim din rutina de fiecare zi în care sunt prinși profesorii și elevii de ani de zile, să respirăm adânc și să medităm un pic cum UN MECANISM așa cum e școala acum ar putea fi înlocuit cu UN ORGANSIM, un mediu viu, dinamic, capabil să se adapteze, așa cum suntem noi oamenii defapt. Să ne întrebăm dacă nu ar fi lecțiile organizate așa cum sunt acum, cum altfel ar putea arăta? Cum ne-ar plăcea să arate? Care ar fi atmosfera pe care ne-am dori-o în școli? Dacă ar fi să predăm altfel, să ne organizăm altfel, cum am face-o?

Învățare prin obligație

de Iulia Linga

Astăzi mă preocupă subiectul cât de nefericiți devin copiii din cauza presingului pe învățătură. Tot mai des întâlnesc discuții despre cât este de dificil pentru părinții cu copii şcolari să facă faţă la dezinteresul tinerei generaţii. Și mă gândesc de ceva timp la asta şi înţeleg că nu este o problemă simplă. Este un ghem încâlcit de emoţii, aşteptări, traume, împletite în multe noduri. Părinţii sunt frustraţi că copiii lor nu vor din proprie iniţiativă să iubească şcoala şi încearcă să-i impună, să-i şantajeze emoţional, să le interzică din activităţile preferate, toate aceste metode fiind parte dintr-o luptă majoră, care se desfăşoară  zi de zi, epuizind emoţional. Deşi, aceste metode sunt justificate cu „interesul major al copilului”, reprezintă doar emoţiile părinţilor, ecouri din copilărie, la care aceştia nu pot face faţă. Acei oameni care au fost supuși presiunilor pe tema „învățatului”, vor proceda la fel și devenind părinţi,  dar cineva trebuie să rupă acest cerc vicios. Știu că grijile sunt mari, că „Ce ma fac cu copilul ista când crește?  Unde o să ajungă?”, dar știu sigur că sunt doar frici, neîntemeiate dar cu „ochii foarte mari”. Spun neîntemeiate, pentru că studiind cine și ce a ajuns din colegii mei de şcoală, mi-am demonstrat ferm că reuşita şcolară nu este direct proporţională cu succesul în viaţă.

Aşa dar, părinţii sunt cei ce trebuie să lucreze, dar nu asupra copilului, ci asupra propriilor frici. Acestea îi fac să devină stresaţi şi să-şi streseze copiii, la rîndul lor. Cu cât mai multă presiune este pusă pe copil ca să înveţe, fie psihică sau chiar fizică, cu atât mai tare îi va displăcea copilului acest proces. Dacă acesta din urmă se teme să vină acasă şi să anunţe părinţii că a primit un 7, în subconştientul lui se înscrie o programă care asociază reuşitele sale cu pedeapsa şi sentimente de insecuritate. Din cauza programelor de acest gen dispare motivaţia intrinsecă de a mai învăţa ceva. Acum nu vorbesc de lacunile sistemului de învăţământ care nu ia în calcul particularităţile de învăţare, vreau să pun în evidenţă doar acțiunea extrem de negativă a presiunii părinţilor. Cei care au au simţit pe pielea lor fricile părinteşti, mai ales „ruşinea” lor, nu vor avea tendința să se perfectioneze la locul de muncă, să îmbrăţişeze altă profesie. Această nedorinţă nu este conştientă, este una ascunsă care încearcă să protejeze eul nostru de toate emoţiile şi sentimentele negative care s-au asociat cu învăţatul.

Concluzia : cu cât mai puțină presiune morală punem pe procesul de învăţare, cu atât mai bună va fi atitudinea copilului, faţă de acesta. Am verificat teoria pe mine. Părinţii mei nu au intervenit deloc în relaţia mea cu şcoala. Nu am fost verificată la lecţii, mă pregăteam de ore cu  televizorul în faţă și nu mă certau pentru note. Le mulţumesc lor pentru înţelepciunea de care au dat dovadă. Această atitudine de încredere și lipsa de presiune morală mi-a creat o dragoste deosebită faţă de procesul de învăţare, materializată în nenumărate cursuri şi domenii studiate şi câteva sute de cărţi citite.

Procesul de învăţare ar trebui să se asocieze doar cu emoţii pozitive…

„Noi am crescut așa și suntem bine mersi…”

de Iulia Linga

Nu mai pot auzi acest argument in opozitie cu metode noi de parentare. Nu pot, aproape la nivel fizic, pentru ca mi se ridica in cap toate problemele pe care le are generatia noastra, pe care nici nu le constientizeaza. Nu este vorba despre parintii mei (eu am avut norocul sa cresc in foarte multa libertate) ci despre principiile unei intregi societati. Suntem cu adevarat „bine” doar la un capitol- la „cunoasterea locului nostru”, acolo intr-o cutiuta de unde se vede doar o raza de soare. O cutiuta care nu ne va permite sa vedem cit de puternici si inspirati putem fi cu adevarat, daca gasim in noi curajul de a privi fricile drept in ochi.
Am sa scriu problemele si formularile care le-am auzit si interiorizat in copilari (in asa masura, incit nu realizam ca poate fi si altfel).
Cum suntem noi bine atunci cind :
1.Nu putem cere marire de salariu sau discuta cu seful, direct, despre ce se poate imbunatati in firma. Nici nu avem de unde sa avem curajul necesar si argumente suficiente sau creativitate si initiativa pentru ca atunci cind eram copii nu ne-a intrebat nimeni „Dar tu ce crezi?”, „Cum vezi tu rezolvarea problemei?”, „Cum putem face sa avem ambii de cistigat in acest conflict?”, „Vrei sa discutam acest subiect?” etc. In schimb am auzit frecvent „taci din gura”, „eu te intretin, deci imi datorezi respect si faci cum iti spun…”, „”…nu-mi spui tu mie ce sa fac…”, „…esti prea mic sa intelegi…” si multe altele de acest gen.
2. Ne este frica de autoritati (oameni ce detin putere) si permitem ades sa ni se incalce drepturile. Astfel formularile „daca nu esti cuminte o sa vina politistul sa te ia…”, sau „daca nu stii sa te joci frumos cu jucaria, am sa ti-o iau si nu o sa o mai vezi…” la maturitate ne face sa acceptam ca poate sa vina cineva in uniforma si sa ne abuzeze, fara a incerca sa ne aflam macar ce drepturi avem. Nu stiu cum voi, dar eu vad o corespondenta directa intre acestea..
3.Incercam sa pastram o relatie chiar si fiind umilite, abuzate sau nefericitite. Astfel de situatii vin din „daca nu vii acuma de la terenul de joaca, te las aici si ma duc…”, sau „daca nu esti ascultator, te dau la orfelinat… etc. „O palma la fund, nu strica”- este din aceeasi categorie.
4.Avem frica sa ne dezbracam cu lumina aprinsa sau sa spunem partenerului ce ne face placere in contactul sexual. Toate acestea generind nenumarate frustrari si situatii complicate. De ce? Pentru ca ni s-a spus „RUSINE”, ni s-a insinuat ca nu este demn sa te atingi de corpul tau in anumite locuri, ca organele genitale ar fi mai urite ca nasul etc.
Si ar mai fi foarte multe de spus…
Acum ma intreb „Cum as fi trait astazi, daca plecam din familie cu ideile:

1.Am dreptul la realitatea mea fara sa-i cer cuiva voie;
2.Banii pot veni si din dezvoltarea pasiunii in afacere;
3.Daca vrei sa obtii, insista;
4.Orice vis poate deveni realitate;
5.Procesul in sine, poate aduce mai multa satisfactie decit rezultatul;
6.Sa nu ma simt vinovata cind nu sunt suficient de buna si sa ma accept in totalitate;
7.Corpul meu este perfect asa cum este;
8. Orice conflict poate fi transformat in oportunitate;
etc in loc de toate barierele psihologice pe care le-a promovat generatia anterioara. Acum trebuie sa merg la traininguri costisitoare ca sa ma invat sa traiesc pozitiv si prosper. Eu nu-i invinuesc pe parintii nostri, ei nu au avut nici un fel de acces la informatie. Asta a fost. Dar putem schimba realitatea macar pentru copii.
Asa dar, nu suntem noi atit de „bine ” pe cit am fi putut. Necesitatea schimbarii de perspectiva in educare, este mai mult decit evidenta. De aceasta este nevoie de TEORIE si VIZIUNE pentru schimbari in profunzime. (argumentul „practica bate orice teorie” in parenting,ma intristeaza..) Iar noi, mamele, sintem prima instanta, care poate genera aceste schimbari. Pentru asta trebuie sa tindem spre cunoasterea noilor teorii de educare si sa nu ne mai ascundem dupa „noi am crescut asa si suntem ok.”
Sint atitea carti bune, seminare, workshopuri. Este nevoie doar sa acceptam ca ceva, totusi, nu este chiar ok.

Viaţa-i de vină sau viaţa-i divină

de Iulia Linga

Spune-mi care variantă îți este mai aproape, și eu o sa-ți spun cîte ceva despre tine.
Varianta 1 – Viața-i de vină: Ești fericit în viață doar atunci cînd obții ceva nou: o relație, o mașină, un post mai bun, o vacanță etc. Dar între aceste fericiri de scurtă durată, te plictisești la serviciu, cei din jur nu te prețuiesc la justa ta valoare, țelurile stabilite îți cer mult mai mult efort decît crezi tu că merită; soarta nu este prea blîndă cu tine, oferindu-ți mai multe situații neplăcute, decît cadouri; ai o stare de sănătate satisfăcătoare, dar știi că e loc de mai bine; crezi că vecinul conduce mașină de lux, pentru că are mai mult noroc în viață etc.
Varianta a doua – viața-i divină: ești recunoscător pentru faptul că te-ai trezit astăzi; toți din jurul tău te admiră și sunt gata să te ajute; ești prețuit la locul de muncă; fiecare obstacol devine o provocare ce îți permite să-ți dezvolți și mai mult personalitatea; ai încredere în tine; ai un mod decent de viață; visurile se împlinesc ușor, te simți plin de energie și fiecare zi îți aduce surprize plăcute.
În care variantă te recunoști? Dar în care ți-ar plăcea să trăiești?
Diferența între cele două moduri de viață este cea dintre jertfă și stăpîn. Spun asta pentru că am simțit pe pielea proprie ce înseamnă fiecare dintre cele două variante. La început aparțineam primei tabere și ”viața era de vină în tot ce nu imi reușea”. Apoi am trecut printr-o perioadă în care balansam de la o variantă la alta, avînd momente de înaripare dar și căderi dureroase. Ca în sfîrșit să imi aleg conșient să fiu adeptă la cea de-a doua tabără și să cred că ”viața este cu adevărat divină în toate manifestările ei.”
Această trecere nu a fost rapidă și nici ușoară. Am urcat treptat în sus, pe spirală, cu perioade cînd băteam pasul pe loc, sau chiar, mă întorceam cu kilometri întregi în urmă. Cu timpul, însă, balanța a început să se încline tot mai mult spre varianta cu numărul doi. Și acum voi fi bucuroasă să împărtășesc experiența mea, în speranța că va fi utilă cuiva.
Deci, să vedem ce am schimbat în gîndire, asfel încît, viața și-a schimbat radical atitudinea față de mine:
1. Am început să observ lucrurile bune din jurul meu, ignorîndu-le intenționat pe cele care imi displac. Aplicația practică: Îmi urmăresc gîndurile și de fiecare dată cînd prind vre-o unul de genul: ”nu imi place cum m-a tratat această persoană” zic ”HOP! ia să vedem ce pot găsi bun la persoana respectivă” Dacă nu găsesc nimic pozitiv în acea situație, imi transfer forțat gîndul la ceva plăcut.Exercițiile de acest gen, trec treptat în obișnuință, pentru că modul critic de gîndire, a fost și el învățat, doar într-o perioada cînd nu ne dădeam seama.
2. Am început să prețuiesc ceea ce am și să mulțumesc chiar și pentru lucruri elementare.   Aceasta însă nu mă oprește să vreau mai mult, dorință care este firească pentru toți oamenii. Eu am înțeles că atîta timp cît nu sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, nu voi primi nimic mai mult. Aplicația practică: pentru a obține un serviciu mai bun, trebuie să mă învăț al prețui pe cel care-l am: să găsesc cît mai multe avantaje care mi le oferă, să văd calitățile bune ale colegilor și ale șefului; să înțeleg că pentru altcineva, serviciul dat poate fi unul de vis. Primirea și mulțumirea pentru ceea ce ai deja, îți deschide o ușă nouă care te aduce mai repede spre ceva mai mult, pe care ti l-ai dori. Aceeași atitudine trebuie aplicată în toate domeniile vieții. La început acest ”mulțumesc ” va suna cam sec, spus din obligație fără a avea nivelul de încredere necesar. Dacă însistăm, însă, el se va umple de sens, inspirație și de profunzimea recunoștinței adevărate. Așa dar, poți să crezi sau nu, dar pînă nu încerci și nu insiști, nu o să știi niciodată cît de eficient poate fi.
3. Am crezut ferm că este cineva care are mereu grijă de mine. Poți să-i spui cum vrei: Dumnezeu, natură, univers, Crișna, Buda etc, nume sunt multe, sensul este unul. Există o forță supremă, întotdeauna pozitivă, gata să ne împlinească dorințele în cel mai favorabil mod. Forța care ne apără și ne susține în fiecare clipă. Și este doar opțiunea noastră de a simți această dragoste pentru noi, sau nu. Aici imi vine în minte o povestioară citită undeva: ” după moarte un om ajunge la Dumnezeu și îl întreabă: Unde ai fost doamne tu cînd te chemam? Dumnezeu îi răspunde ” am fost mereu lîngă tine” și îi arată că peste tot în urma omului sînt încă o pereche de urme. Iar omul întreaba: ” dar uite aici, cînd mi-a fost mai greu de ce sînt numai o pereche de urme, de ce m-ai lăsat? La care Dumnezeu îi răspunde: ”Ingratule, în aceste momente te-am dus în brațe”. DE cînd am înțeles că nu sunt singură vis a vis de toate problemele, povara vieții a dispărut. Un alt citat minunat este ; Nu-i spune Dumnezeului tău cît de mare este problema , Spune-i problemei tale, cît de mare este Dumnezeul tău.”
4. Am renunțat la critică și judecată. Aceasta am reușit-o prin conștientizarea faptului că gîndurile mele negative, nu afectează pe nimeni, decît pe mine însumi. Orice critică și apreciere negativă sunt ca un bumerang, care cu cît mai înverșunat îl arunc, cu atît mai dureros mă va lovi tot pe mine. Fiecare gînd negativ trimis în univers, este ca o rîndunica, care va veni întodeauna acasa, își va face cuib și va scoate pui. Nu sînt eu aceea care trebuie să dau o notă la tot ce se petrece în jurul meu, dar sunt aceea care descoperă cu admirație cît e de perfectă lumea în care trăiesc.
5. Am reînviat copilul din mine. Am renunțat la o atitudine serioasă care o îmbrăcasem după ce am considerat că m-am maturizat. Am reînceput să mă bucur de lucrurile simple, să percep viața ca pe un joc, cu diferite oportunități noi de învățare.
6. Mi-am permis să visez. Am început să găsesc dovezi că dorințele arzătoare, ținute în minte o anumită periodă de timp, hrănite cu atitudini pozitive și încredere în forța supremă – se materializează garantat, mai devreme sau mai tîrziu. Suntem doar noi ce ce ținem în focusul atenției problemele cotidiene sau visele majore. Eu am ales visul și de fiecare dată cînd fac această alegere, ajung ecolo unde vreau să fiu.
7. Am realizat că dragostea conduce lumea. Aici nu mă refer doar la dragostea dintre bărbat și femeie, ci la orice dragoste: de prieteni, de părinți, rude, copii, natură, hobi, printr-un cuvînt – față de viață. Mi s-au memorizat cuvintele preotului la cununia mea, cuvinte simple, dar care exprimă în profunzime ideea ce vreau s-o expun. După ce a încheiat slujba preotul a spus: ” Iubiți-vă și făceți ce vreți”.Și așa este. Tot ce este făcut din dragoste este plin de har și inspirație.
8. Am învățat să urmez glasul inimii. Am încercat să deslușesc înăuntrul meu dorințele care-mi aparțin cu adevărat mie, nu cele de care m is-au inspirat, sau de care m-am molipsit. Am dat la o parte toate scenariile, rolurile, tiparele care le impune societatea și am început să trec totul prin inimă. M-am convins că de fiecare dată cînd rațiunea lua supremația asupra inimii, regretam mai tîrziu (nu mă refer doar la relația cu partenerul ci la oricare situație din viață). Inima fiecărui om are glas, doar că trebuie să ne învățăm să-l auzim.
9. Mi-am asumat responsabilitatea pentru tot ce mi se întîmplă. Renunțarea la blamări, învinuiri mi-a permis să- iau controlul asupra vieții în propriile miîni. Atunci cînd spui că altcine este responsabil pentru ce ți se întîmplă, lași cîrma din mînă. Constați că viața-i grea, că sunt multe pietre de care te lovești, că ai greșit direcția etc. Dar cum crezi că s-ar schimba situația dacă ai lua ferm cîrma în mînă?
10. Am învățat să trăiesc ”aici și acum” . Nu las gîndurile să alerge haotic între analiză, amintiri, judecăți, previziuni. Le țin lîngă mine și mă focusez la ceea ce am acum în acest moment. În așa fel simt că trăiesc din plin și că nu ratez nici o clipă din ceea ce am mai scump – viața.
Schimbarea atitudinii măcar într-un punct dintre cele descrise, va aduce schimbari esențiale și pozitive în viața ta. Deși nimic nu se obține fără un oarecare efort, rezultatele vor întrece orice așteptări.
Pentru mine, asimilarea modului nou de gîndire este echivalent cu trezirea din somn. Atunci cînd deschizi ochii, te uiți cu admirație în jur și constați ”VIAȚA-I DIVINĂ”.

Scrisoare către copilul meu

de Iulia Linga

Te iubesc, copilul meu, pînă la soare şi inapoi…

De cînd ai aparut tu, mi-ai dat toata viaţa peste cap.Toate credinţele mele, adunate timp de 30 de ani, au început să se spargă ca nişte baloane de săpun. Mai întîi balonul „că pot să deţin controlul”, apoi „că exista perfectiune” şi tot aşa unul cîte unul, mi-ai zdruncinat puternic baza de credinţe pe care se construia viaţa mea adultă.

Ai venit şi am simţit de parcă mi-a turnat cineva în cap o căldare de apă, rece ca ghiaţa. Da, din aia care te trezeşte la viaţă…Dar de ce? Pînă acum nu trăiam?  Nu, era o existenţă ca prin vis. Într-un somn în care eram atît de departe plecată de la MINE, încît am şi uitat cum trebuie să fie.

Acum, mă uit în ochii tăi limpezi şi clari, deşi nu ai nici trei luni împlinite pe acest pămînt, dar în ei văd toată înţelepciunea, care mi-a lipsit în toţi aceşti ani. Mă uit în ei şi îţi promit că nu o să te sufoc cu dragostea mea şi o să te las să Fii aşa cum Eşti. Am să-mi muşc limba, de fiecare dată, cînd în loc să te înţeleg, o să vreau să-ţi spun că greşeşti. Şi o să te las să greşeşti, forţîndu-mă să fac un pas în urmă, de fiecare dată cînd o să simt că poţi să o faci singur…

Ştiu sigur că o sa-mi fie foarte greu, cînd o să fiu epuizată fizic şi moral, să nu dau vina pe tine, dar o să strîng pumnii şi promit, să nu o fac.

Am să fac tot posibilul să îţi alegi în viaţă ceea ce o să te reprezinte pe tine. O să umblu cu o cretă imaginară după mine, pentru a trasa clar, graniţa între vieţile noastre.

Îţi promit să nu înlătur orice obstacol din drumul tău, oricît de tentată nu aş fi, scuzîndu-mi acţiunile egoiste cu dragostea ce ţi-o port. Orice antrenament fizic sau psihologic, te va face să devii mult mai puternic.

Îţi jur că am să încerc să-mi caut şi îmblînzesc proprii demoni, în loc sa-i caut la tine.

Am să încerc să sap tot mai adînc în sufletul meu, pentru a bandaja toate rănile copilăriei, care mai sîngerează. De fiecare dată cînd vei apăsa pe una din aceste răni, cu dinţii incleştaţi şi lacrimi în ochi, am să încerc să înţeleg „De ce mă doare atît de tare?”, în loc să te rănesc şi pe tine cu aceleaşi arme cu care m-au rănit pe mine. Am să transform NEŞTIINŢA în ŞTIINŢĂ.

Nu o să te las să-ţi dedici viaţa unei ocupaţii, doar pentru bani.  O să te las în pace doar cînd o să-ţi văd ochii sclipind de inspiraţie, în ceea ce faci.

Nu o să scuz, niciodată, lipsa curajului de a mă autorealiza cu necesitatea îngrijirii tale.

O să mă învăţ să mă respect şi să mă iubesc, aşa cum sunt, şi asta tot pentru tine.

Pentru Tine am să caut fericirea  şi Dumnezeul din mine, pentru ca să înveţi cum se face, nu doar din cuvinte.

Promit că nu o să conteze ce zice lumea din jur şi o să fiu cu tine, apărîndu-ţi spatele, ca să ştii că eşti iubit aşa cum eşti. Să nu ai niciodată golul în suflet că eşti abandonat acolo unde ai avut cea mai mare necesitate de sprijin. Atunci cînd nu o să poţi să te iubeşti pentru ceva ce ai făcut rău, eu o să pot.

Îţi jur să mă învăţ să mă bucur de lucruri mărunte şi să nu aştept fericirea, ci să mi-o creez singură, aşa cum faci tu, copilul meu înţelept.

Promit, uitîndu-mă în ochii tăi senini, să încerc să te cunosc aşa cu eşti, nu aşa cum vreau eu să te văd.

Nu o să te impun să mă respecţi, doar pentru că eu m-amnăscut mai înaintea ta, căci dincolo de planeta asta, poate ai trăit mult mai multe vieţi decît mine.

Promiţînd toate astea, sper să nu uit că scopul meu în această viaţă nu este să te educ, ci să te IUBESC.

 

Îţi mulţumesc, copilul meu, pentru că exişti şi mă simt, cu adevărat, binecuvîntată că m-ai ales.

Este nevoie de o schimbare…

de Iulia Linga

Este nevoie de o schimbare în sistemul nostru de învaţamînt şi respectiv, în mentalitate. Simt asta în fiecare zi, deşi, nu mai sunt demult elevă ori studentă.  Am ajuns la vîrsta de 33 ani, am doi copii şi s-ar părea că ceea ce s-a întîmplat cu mine în cei 20 de ani, cît am fost implicată, direct, în sistemul de învăţămînt, nu mai are vre-o importanţă acum. Şi totuşi…aş fi vrut să am o platformă mai solidă de zbor în viaţă. Mă întreb, la ce-mi serveşte să cunosc valenţa elementelor chimice, dacă nu ştiu cum să gestionez pozitiv un conflict?; sau ce să fac cu integralele cînd copiii mei plâng concomitent,iar eu sunt extenuata? Nu este nici o legatură?  Este, si încă una foarte strînsă. Un adult eficient trebuie să ştie să caute informaţia necesară, să aibă dorinţa de a deveni mai bun, să poată cere ajutor, să fie creativ şi să nu aştepte să vină cineva cu un răspuns gata.  Abilitatile date ar fi trebuit fi cultivate pe parcursul la toţi anii de aflare in sistemul de educaţie.

Toate problemele încep de la sistemul nostru de învaţământ, care, cel mai des, ne îndepărtează de la procesul de învăţare, prin tot felul de greşeli. Copilului îi este impus să înveţe un volum foarte mare de informaţie, pe care el habar nu are cum o să o aplice. Anume modul în care suntem expuşi la informaţie nu este cel mai motivant. Cadrele didactice nu ştiu să diferenţieze propriile probleme de procesul pedagogic. Dezvoltarea personală nu este promovată în rîndul celor ce pretind că sunt pregatiţi să inveţe pe alţii şi ar mai fi multe…

Nu am fost niciodată mulţumită de ceea ce am primit din sitemul nostru de invaţămînt. Acum, însă, mă gîndesc că aş vrea ceva mai bun, cel puţin  pentru copiii mei. Ce anume?

  1. Dezvoltarea creativităţii copilului, in loc de impunerea unei păreri concrete. Pe noi nu ne-a intrebat nimeni „Dar voi cum credeti copii?”, sau daca au intrebat, au facut-o formal. Orice gen de originalitate sau improvizare, nu se accepta, ci penaliza. Daca punctul meu de vedere nu coincidea cu cel al profesorului, acesta nu putea să existe şi daca am trait 20 de ani in asa anturaj didactic, de unde ar fi trebuit sa inteleg eu ca creativitatea este un lucru important?
  2. As vrea sa fie mult mai multe activitati practice, unde copilul are spatiul sa faca singur concluzii. Astfel de activitati care l-ar captiva cu adevarat. Asa el  va asocia procesul de invatare cu interes, nu cu obligatie.
  3. Programul de invatamint sa fie adaptat la faptul ca copiii au diferite predispozitii, ritmuri de invatare, moduri de asimilare.
  4. Cu siguranta mi-as dori mai multe obiecte de studiu utile pentru viata ca: arta oratorica (pentru a putea formula clar şi eficient ce are de spus), gestionarea conflictelor pozitiv, autocunoaştere, metode eficiente de invăţare.
  5. Cred că ar fi mai important să ştim „Cum sa inveţi eficient şi cu plăcere (indiferent care ar fi subiectul)”, decît „Ce anume”
  6. Sa fie un sistem adaptat timpului prezent, care ar corespunde inovaţiilor tehnologice.
  7. Un cadru de invăţămînt sigur, din punct de vedere, psihologic. Să ştiu ca nu rămîne copilul cu sechele in urma abuzurilor de putere a profesorilor.

Cred că este nevoie de o schimbare de perspectiva in sistemul nostru de învăţămînt, depăşit. Aşa o schimbare, în urma căreia să avem adulţi care:

-îşi aleg profesia conform vocaţiei şi punctelor forte, nu la întîmplare;

-au abilităţi şi instrumente (asimilate) de comunicare şi negociere;

-au dorinţa vie de a se perfecţiona atît pe plan profesional cît şi spiritual;

-adulţi, cu capacitatea de a privi în esenţă, nu doar de a îndeplini ceea ce li se spune;

-Adulţi cu o încredere în sine dezvoltată suficient ca să-şi poată apăra drepturile şi să aiba dorinţa de a le cunoaşte;

-şi cel mai important: adulţi care ar intelege că cea mai bună investiţie, este în dezvoltarea personală.

Nu ar fi trebuit oare ca grădiniţa, şcoala şi universitatea să  produca adulţi pregatiţi pentru viaţă? Eu nu m-am simtit aşa. În afară de informaţii de cultură generala, nu am luat nimic bun, care mi-ar servi cu adevărat.  Şi as vrea foarte mult, cel puţin copiii mei, să aibă o alternativă la acest sistem de invăţămînt.

 

 

 

CREER - Centrul de resurse pentru eco-bio educație, reziliență și sustenabilitate

“Of a good beginning come a good end” - John Heywood, Proverbs (1546)

veronicatsurcanu

fata scrie poezie

Clubul Parintilor Constienti

despre parentare centrata pe comunicare si relationare

Restart în Educație

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

Alo…BEBE! – despre maternitate altfel

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?

cueducatiacefacem

Pe cine educăm, cum educăm și de ce?