Să scriem O POVESTE DESPRE ÎNCREDERE

Acum câteva luni când am început să discut tot mai intens despre educație cu diversă lume, oamenii mă priveau, după care aruncau o privire în jos spre burtica mea care se ițea tot mai evident și îmi spuneau cu un zâmbet complice: ”Îți faci griji pentru viitor?” sau ”Pregătești terenul?” Adevărul e că lucrurile au coincis. Defapt, preocuparea mea pentru educație a început odată cu acumularea frustrărilor din timpul școlii. Pe când eram în clasa a 8-a, a 9-a ”pierdeam” ore întregi explicându-i lui tata cum aș vrea să fie școala mea. Îi explicam că eu vreau să merg la școală și vreau să învăț o groază de chestii, dar vreau s-o fac într-un fel plăcut și creativ și nu ca o corvoadă, iar la școală vreau ca părerile mele să fie ascultate și să conteze. Atunci nu știam nici un fel de teorii despre educație și nici youtube nu aveam ca să văd ce zic specialiștii despre acest subiect. A urmat facultatea,  cu alte strategii despre educație născute în capul meu (chiar dacă acolo am avut parte de ceva mai multă libertate). A urmat și după-facultatea când toată lumea mă întreba dacă nu fac sau nu am făcut master (asta dacă nu întrebau când mă mărit). Am ajuns în sfârșit la master, după 5 ani de la luarea licenței. Dar n-am putut. De această dată nu am mai putut să mă conformez. După două semestre frecventate selectiv, am renunțat (nu fără mustrări de conștiință la acea vreme). Astăzi sunt foarte mândră de decizia mea și mai ales de faptul că am avut încredere în alegerea mea.

Ziceam că lucrurile au coincis. A coincis ieșirea la iveală a preocupării mele tot mai intense pentru educație și a capacității mele de a da formă viitorului, la propriu. E adevărat, că această capacitate, în proces de rotunjire continuă în ultimile luni, îmi dă, într-un mod aproape miraculos, o energie deosebită și o motivare care mă face să cred că sunt pe calea cea dreaptă. De când am început să mă gândesc intens la proiecte educaționale pe care aș vrea să le fac, o clipă nu am avut senzația că nu voi reuși sau că nu aș face ce trebuie. Am început, încă acum mai bine de un an, cu idei despre și pentru casa bunicilor, care a rămas în grija copiilor și a nepoților și căreia am vrea să-i redăm viață, organizând în ea activități educative și culturale pentru oamenii din sat, dar mai ales pentru copii. Am și încercat de câteva ori și reacțiile au fost încurajatoare. Deși încă nu am pus pe roate activitățile de acolo, din start m-am gândit că asta nu ar fi deajuns. Am simțit că e nevoie de ceva mai mult. Și iată-mă astăzi, în ajun de Prima neConferință Upgrade în Educație când reacțiile sunt și mai multe, și mai încurajatoare, iar convingerea mea că sunt pe calea cea dreaptă se consolidează și mai mult.

Oamenii sunt interesați de educație, îi preocupă și chiar îi doare. Unii știu exact ce vor, alții încă nu au conștientizat, dar au o intuiție care le spune că s-ar putea și altcumva, și mai fain.

Unde aș vrea să ajung pornind pe această cale? Mai sunt câteva săptămâni până voi începe cu adevărat să înțeleg care este sensul din spatele expresiilor ”responsabilitate pentru viitor”, ”grija pentru copiii noștri”, pe care colegele mele cu care am pornit Upgrade în Educație o știu deja. Ceea ce știu acum cu siguranță este că copilul meu încă n-a citit nicio carte despre Cum să…. Cum să te descurci în apele amniotice ale mamei, Ce să faci când mama te poartă pe la o groază de întâlniri, dă telefoane și stă la calculator, Cum să te naști fără traume sau Cum să comunici cu moașa și restul personalului din maternitate. Nici cărți despre supt, dormit și stat în brațe nu i-am luat. Și vor fi încă multe alte lucruri importante pe care copilul meu, ca toți copiii din lumea asta le va ști miraculos, dar atât de firesc, cumva de undeva: cum să învețe să meargă, să vorbească sau să deosebească o față veselă de una tristă. Vreau să știu să am încredere în copilul meu și să știu să-mi păstrez această încredere în orice circumstanță. Asta vreau. Pentru că dincolo de orice, o poveste de succes despre educație este o poveste despre ÎNCREDERE.