Alternative în educaţie și frica de libertate
de Victoria Coroban
Întrebarea
Am întrebat-o pe Corina Fusu, ministra educaţiei din Moldova, la o conferinţă internaţională, dacă ar fi posibilă în Moldova deschiderea unei şcoli alternative. Dacă ar fi un grup de părinţi şi profesori care ar vrea să facă un alt fel de şcoală, care să aibă aceleaşi obiective pe care le propune curricula naţională, dar ca formă de organizare şi metode de predare să fie altfel. Clasele să fie în funcţie de interese şi nu după vârste, fiecare copil să decidă ce şi când vrea să înveţe, cineva ar putea fi interesat de chimie din clasa a 5-a, dar altcineva dintr-a 8-a, de exemplu. Lecţiile să nu fie toate de 45 minute, dar să aibă durată diferită în funcţie de specificul materiei. Copiii să fie implicaţi în procesele de luare a deciziilor la nivelul şcolii ş.a. Am întrebat dacă e posibil aşa ceva în condiţiile legislaţiei de acum şi dacă Ministerul Educaţiei are în vedere încurajarea unor astfel de iniţiative. Am primit un răspuns evaziv care nu spunea clar nici da nici nu. Mă rog, oboseală, emoţii sau poate chiar lipsă de informare anume pe acest subiect. Chiar şi un ministru nu le poate şti pe toate. Oricum, pe lângă un răspuns informativ pe care îl căutam, mă așteaptam ca această întrebare să atragă atenţia asupra subiectului, să se audă întrun spaţiu public despre această nevoie. Întrebarea nu era un ipotetică. Proiectul unei școli alternative mă interesează în cel mai serios mod.
În pauza de cafea am fost abordată de o doamnă care a zis că e de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi care mi-a zis că ceea ce am întrebat eu e posibil în Moldova. Că trebuie să depun la minister metodologia nouă aşa cum o văd şi ea va fi implimentată timp de un an, iar ministerul va desemna o persoană responsabilă de monitorizare. La finele anului persoana responsabilă şi autorul metodologiei vor face câte un raport, iar ministerul va decide dacă aprobă sau nu implementarea metodologiei pe termen lung. Peste încă o jumătate de oră am fost aboradtă de Sergiu Boghean, şef de cabinet la Ministerul Educaţiei care m-a întrebat dacă suntem un grup de părinţi cu o iniţiativă concretă atunci să depunem propunearea la minister şi ea va fi analizată.
Cele două intervenţii m-au bucurat întrun fel. Ce am înţeles eu din asta e că, cel puţin, există o bază legală pentru programele alternative şi chiar dacă nu e foarte clar care sunt criteriile după care se evaluaează o alternativă şi cum după un an poţi să-ţi dai seama de eficienţă, măcar există o portiţă pe care se poate intra. Şi dacă îţi asumi din start aventura birocratică care o implică acest proces de aprobare-înregistrare, ai speranţa că într-o zi poţi să reuşeşti. Iar intervenţia şefului de cabinet părea să dea un semnal de deschidere, deşi în acel moment nu era foarte clar dacă era o iniţiativă strict personală a dlui Boghean sau dacă dumnealui era un mesager al ministrului. Dar, mă rog, lumea are intenţii bune şi deja e bine. Asta se întâmpla la 11 iulie 2016.
Dușul rece
Zilele trecute, la o lună de la acea conferință, am afalt cu consternare că una din cele două alternative educaţionale care există în ţara asta (Liceul Waldorf şi Liceul Academiei de Ştiinţă) a fost blocată. Pentru cei care nu ştiu, de câţiva ani, la Liceul Academiei se pilotează un alt fel de organizare a procesului educaţional care le permite liceenilor să aleagă 6 materii pe care îşi concentrează atenţia şi deasemenea acest program le dă tinerilor mai multe posibilităţi de a alege între voluntariat, activităţi artistice, sportive, grupuri de studiu cu învăţare de la egal la egal. Un program ce oferă mai multă libertate de alegere, responsabilizează tinerii şi dezvoltă capacităţi de lucru în echipă, implicare socială etc. Şi cel mai revoltător mi se pare felul în care se face acest lucru. Printr-o scrisoare informativă care nu prezintă niciun argument, ci doar anunţă decizia ministerului.
Poate nu o fi cel mai reuşit experiment, dar care sunt argumentele? Ce spun specialiştii? Dar mai ales elevii şi părinţii? Mai mult chiar, Iurie Cristea, directorul liceului spune că în primăvară o echipă de la minister a vizitat liceul și nu a avut obiecții.
”Am discutat, am prezentat statistici. Nu au fost expuse obiecţii. Ulterior, am prezentat la ME o analiza a implementării, în formatul solicitat de ME. Din nou, nu au fost obiecţii. Nu a fost conturat vre-un „nor” la orizont. Circa 92 % elevii absolventi ar opta din nou pentru planul alternativ. Toti elevii au sustinut BAC-ul. Toti elevii au fost admisi la facultati, in tara si peste hotare. Parintii sunt multumiti. Echipa didactica este multumita, nimeni nu a suferit din cauza deficitului de ore. Care e totusi problema? Asta e intrebarea!”, scrie Iurie Cristea într-un comentariu pe facebook.
Eu cred că problema e frica. Frica de diversitate și libertate. Frica de a pierde controlul. Iar cei care trăiesc cu aceste frici nici măcar nu le conștientizează. Pe undeva cred că acele persoane de la Ministerul Educației care au luat această decizie au făcut-o cu cele mai bune intenții, pentru că așa înțeleg ei binele. Binele e ceva stabil, neschimbător, care nu îți dă bătăi de cap. Dacă fac un exercițiu de empatie pot să-i înțeleg pe acești oameni care au crescut într-o lume cu un singur post TV, o singură tocică de radio, un singur fel de pâine, de bomboane, de cârnaț, de halate, rochii și costume sportive. UNUL SINGUR. Așa e mai simplu. Nu trebuie să citești o groază de etichete și nu trebuie să decizi ce e mai bun pentru tine. Pur și simplu nu mai ai nevoie să știi a alege. Există altcineva care decide. Acolo sus. Ei știu mai bine. Întotdeauna și orice ar fi. Care formă a buzunarelor e mai potrivită, care combinație de carne de vită, de porc, soia și amidon e mai gustoasă, care nasturi sunt mai buni.
Fardul albastru și dezbaterile
Această decizie a Ministerului Educației în cazul Liceului Academiei mi-a amintit de un documentar TV care povestește cum se făceau importurile în URSS. Veneau, de exemplu, firme de cosmetice din toată lumea la Moscova, la departamentul care se ocupa de importuri și prezentau produsele lor. Care mai de care. Cataloage, mostre. Zeci de culori de farduri, de rujuri, câteva feluri de rimeluri, parfumuri și tot așa. Tovarășa responsabilă cu luarea deciziei alegea. O nuanță de fard și una de ruj. Ei hai, de ruj poate două. Probabil cele care îi plăceau ei. Presupun că acea tovarășă era blondă, având în vedere că toate femeile din URSS se fardau cu o anumită nuanță de albastru și aveau buzele de un anume fel de roșu. Eu și acum o țin minte pe prima profesoară din școala noastră care era fardată cu alte culori decât albastru. Era pe la mijlocul anilor ’90. Prezența ei m-a marcat în mai multe feluri. Ea era diferită din mai multe puncte de vedere. Și asta a contat. Tot ea a adus la noi în școală dezbaterile. Am participat de 2 sau 3 ori la dezbateri, iar asta mi-a schimbat viziunea asupra lcrurilor pentru toată viața. Atunci am învățat valoarea argumentelor. Am simțit nevoia de analiză și punere în balanță. Și cred că tocmai de aceea astăzi mă revoltă o decizie care nu este susținută de niciun argument.
Frica de libertate și de diversitate nu este o chestiune de vârstă. Din păcate, ea a reușit să se propage și la cei mai tineri care au crescut într-o lume diversă în care au avut dreptul și nevoia de a alege. Am cunoscut oameni de nici 30 de ani care se alarmau la ideea de a avea mai multe feluri de școli. Ei nu concep cum ar putea fiecare să decidă pentru sine CE și CUM să învețe și sunt ferm convinși că doar ministerul e în drept să decidă asta. Nu am nimic cu acești oameni care au nevoie de o autoritate care să decidă pentru ei. E dreptul lor să vrea să trăiască așa. Dar eu vreau altceva. Eu vreau să aleg. Și nu doar să aleg între câteva variante gândite de alții, dar să creez și propria mea variantă. Sigur, nu în toate aspectele vieții noastre vrem să fim creatori și de multe ori preferăm să avem încredere în alții. Am putea să facem pâine acasă, dar preferăm să alegem câteva feluri din cele existente în magazin, am putea să ne facem propriile haine, dar alegem ceva din ce se găsește pe piață. E mai simplu așa. Îți ia mai puțin timp și poate chiar găsești ceea ce-ți place. În cazul școlilor, însă, în acest moment, nu poți să alegi. Toate urmează același program și aproape toți profesorii folosesc în mare parte aceleași metode. Așa e mai comod pentru cei care nu vor să se gândească la altceva sau nu știu că se poate și altfel și la ce le-ar folosi un altfel de școală.
O școală adaptată la nevoile copiilor, nu copii adaptați la școală
Eu, însă, știu ce vreau pentu copilul meu. Eu vreau o școală pe care s-o gândesc împreună cu copilul meu și alți copii și părinți.
Vreau o școală care se face în funcție de nevoile de dezvoltare ale elevilor săi, care e capabilă să-l asculte pe fiecare și să creeze condiții pentru comunicare, cooperare și colaborare. Vreau o școală capabilă să se adapteze la nevoile copiilor, dar nu copii adaptați la școală. Vreau o școală în care copiii să experimenteze și să facă lucruri cu mâinele lor și nu doar să învețe despre ce au făcut alții. Vreau o școală care se întâmplă nu doar în sala de clasă, dar și în curtea școlii, în parc, în pădure, la muzeu, în atelierul unui meșter, pe câmp, la teatru etc. Vreau copiii să facă biologie, fizică, chimie, geografie afară acolo unde se întâmplă toate acele fenomene despre care învață la aceste materii. Vreau ca exercițiile, temele sau lucrările lor de control să fie situații reale din viață. Vreau ca abilitățile de comunicare și empatia să fie ca aerul în această școală, pentru că acolo lucrează oameni care au aceste abilități și calități și le transmit firesc copiilor și părinților. Autocunoașterea să fie la fel de importantă ca și cunoașterea lumii exterioare. Lucrul în echipă să fie normalitate, iar evaluarea să fie parte din procesul de învățare și nu un scop în sine, să fie percepută ca o hartă și nu ca un obiectiv. O școală în care fiecare copil să participe la procesele de luare a deciziilor din școală și să decidă CE și CUM vrea să învețe. Da, eu îi cred în stare pe copii să ia asemenea decizii. Și nu știu cum un tânăr adult ar fi capabil brusc la 18-20 de ani să ia decizii dacă până atunci tot timpul a decis altcineva pentru el. Dacă avem un Minister al Educației care decide pentru toți ce trebuie să învețe, poate avem nevoie și de un Minister al Vieții care să decidă pentru noi în multele situații din viață, la ce facultate să dăm, cu cine să ne căsătorim, câți copii să facem, unde să trăim, ce să mâncăm??? Deciziile sunt dreptul, responsabilitatea și libertatea fiecăruia.
Încredere sau Frică?
Și eu știu că nu îmi doresc ceva utopic. Pentru că astfel de școli există în lume. Există acolo unde s-au găsit suficienți oameni care știu ce vor și se simt în stare să-și realizeze visele. Eu cred că și aici la noi sunt astfel de oameni. Pe unii i-am cunoscut deja și sunt convinsă că o să mai cunoaștem și alții. Părinți și profesori care vor o altfel de școală pentru copiii lor. Pentru că se maturizează acea generație care a avut de ales între 3, apoi 33 și apoi 303 posturi TV, între Turbo, Laser, Cin-cin, Huba Buba, Love is, Bombimbom etc., între Fanta, Frigusor și Vitanta, între engelză și franceză, între a pleca sau a rămâne în țară, între a protesta sau nu. Și sunt destui printre ei care nu vor să renunțe la acest drept al lor de a alege și de a crea. Știu că e posibil ceea ce îmi doresc pentru că chiar și în școala așa cum este acum am întâlnit profesori capabili să înțeleagă nevoile de dezvoltare a copiilor. Sunt oameni care se simt sufocați de sistem și care din răsputeri încearcă să facă ce pot ei mai bine. Nu vreau să lupt cu sistemul. Orice luptă naște rezistență și întărește pozițiile celui atacat. Vreau doar spațiu și libertate pentru cei ca mine care își doresc altceva, care știu exact ce vor. Copii, părinți, profesori.
Suntem diferiți și avem nevoi și așteptări diferite. E absolut normal ca O decizie să nu mulțumească pe toată lumea. Tocmai de aceea cred că o instituți, fie ea și minister, își asumă prea multe atunci când își propune să decidă cum e mai bine pentru toți. Mai multă încredere poate scădea din presiune, din presiunea responsabilității asumată pentru toți. Dialogul și comunicarea duc la încredere, iar încrederea e cea care ne eliberează de frică. Tot timpul avem de ales. Între a trăi cu frica în sân și junghiul în stomac sau cu încredere în gând și bucurie în suflet.
Două sute de ani în urmă erau oameni care credeau cu tărie că fiii și fiicele de muncitori și țărani nu pot învăța a scrie și a citi. Erau convinși că așa e natura lor, ca doar aristocrații sunt capabili de asemenea îndeletniciri nobile. Răspândirea școlilor publice a demonstrat că alfabetizarea nu este o utopie. Astăzi, încă sunt mulți care au convingerea că educația personalizată ar fi imposibilă pentru că ar fi prea complicat și prea scump. Efectele educației în masă cam de un secol și jumătate încoace au arătat că educația adevărată e doar cea personalizată. Cum spune Ken Robinson, expert în educție, educația ori e personalizată, ori nu e. Oricare altă formă e instrucție, dresaj, manipulare, orice, dar nu educație. Pentru că viața nu e un exercițiu academic. Dacă școala are rolul de a pregăti pentru viață, ea trebuie să fie viața însăși. Deocamdată acest rol al școlii rămâne a fi doar o pretenție, din păcate.
Ah da, și să nu uit că suntem în Moldova. Poate în altă parte e posibil, dar nu la noi. Chiar și la noi miștrii și echipele lor nu sunt veșnice. Și chiar și la noi aceste echipe sunt făcute din oameni cu care se poate încerca un dialog. Și chiar și la noi, ”Creativitatea, cum spune același Ken Robinson, nu se referă la lipsa constrângerilor; de multe ori este vorba de a lucra cu constrângerile și a le depăși.”
P.S.:
În caz că sunteți curioși să aflați ce spune Codul Educației al RM despre alternative și alte câteva articole relevante la temă:
Articolul 38. Alternativele educaţionale
(1) Statul garantează dreptul la educaţie diferenţiată în baza pluralismului educaţional prin admiterea alternativelor educaţionale în sistemul naţional de învăţămînt.
(2) Alternativele educaţionale, publice şi private, se înfiinţează cu aprobarea Ministerului Educaţiei, conform legislaţiei în vigoare.
(3) Modul de organizare, funcţionare, evaluare şi acreditare a alternativelor educaţionale se stabileşte de Ministerul Educaţiei.
(4) Alternativele educaţionale beneficiază de autonomie organizaţională şi funcţionează în conformitate cu stan-dardele educaţionale de stat şi cu specificul alternativei.
Articolul 9. Condiţiile de acces
(2) Statul asigură finanţarea pachetului standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituţiei de învăţămînt. Pachetul standard de servicii educaţionale pentru învăţămîntul general se aprobă de Guvern. (3) Finanţarea de bază a învăţămîntului general se face după principiul “banul urmează elevul”, conform căruia res
Articolul 6. Idealul educaţional
Idealul educaţional al şcolii din Republica Moldova constă în formarea personalităţii cu spirit de iniţiativă, capabile de autodezvoltare, care posedă nu numai un sistem de cunoştinţe şi competenţe necesare pentru angajare pe piaţa muncii, dar şi independenţă de opinie şi acţiune, fiind deschisă pentru dialog intercultural în contextul valorilor naţionale şi universale asumate.
Articolul 7. Principiile fundamentale ale educaţiei
Educaţia se întemeiază pe următoarele principii fundamentale: a) principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare; b) principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţămînt se raportează la standardele naţionale de referinţă şi la bunele practici naţionale şi internaţionale; c) principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice; d) principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia; e) principiul libertăţii de gîndire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice; f) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţămînt; g) principiul incluziunii sociale; h) principiul asigurării egalităţii; i) principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, inclusiv a dreptului la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; j) principiul unităţii şi integralităţii spaţiului educaţional; k) eficienţei manageriale şi financiare; l) principiul descentralizării şi autonomiei instituţionale; m) principiul răspunderii publice – în baza căruia instituţiile de învăţămînt răspund public de performanţele lor; n) principiul transparenţei; o) principiul participării şi responsabilităţii comunităţii, a părinţilor şi a altor actori sociali interesaţi; p) principiul susţinerii şi promovării personalului din educaţie; q) principiul învăţămîntului laic.
De ce nu avem bani pentru educaţie
E trist să auzi de la oameni care lucrează în funcţii de conducere din educaţie, la minister sau direcţii de învăţământ că nu putem face una sau alta, nu putem face reforme în educaţie pentru că nu avem bani. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea pentru o acţiune sau alta, nici nu vă gândiţi la aşa ceva pentru că nu sunt bani şi asta e de domeniul fantasticului. Da, poate că ar fi bine şi frumos să facem aşa, chiar necesar şi urgent, dar nu se poate. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea! Cam acelaşi discurs l-am auzit la distanţă de câteva zile de la un angajat al ministerului educaţiei şi de la unul dintr-o direcţie municipală de învăţământ în două contexte diferite în care se discuta despre reforme ce vizează dezvoltarea resurselor umane din educaţie.
Prima reacţie pe care am avut-o eu ca părinte preocupat de ce voi putea să-i ofer copilului meu a fost de revoltă. Aş fi înţeles un astfel de discurs venit din partea unui angajat al Ministerului de finanţe, de exemplu. Dar să auzi de la oameni care de ani de zile lucrează în sistemul de educaţie cum pun cruce pe ei şi pe tot sistemul e trist, e revoltător şi e dureros. Mă aşteptam de la aceşti oameni să spună că vor face tot ce pot măcar pentru faptul că trag la turta lor, în caz că nu au o înţelegere de profunzime a reformei.
Banii niciodată nu sunt deajuns, oricâţi ar fi. Întrebarea e cum îi cheltuim? Cum stabilim priorităţile? În funcţie de ce principii? De la ce viziune de ţară sau sistem pornim atunci când împărţim banii? Şi dacă nu există o astfel de viziune, fiecare trage la turta lui, care la armată, care la sănătate, care la drumuri. Dar cine trage la educaţie?
După ce mi-am potolit starea de revoltă am încercat să fiu empatică, să mă pun în locul acestor oameni şi să înţeleg ce atitudini, ce sentimente i-ar determina să aibă o astfel de reacţie defensivă şi de negare când vine vorba de reforme. Şi am ajuns să mă întreb ce putem face pentru ei ca să-şi capete sau recapete încrederea în ei ca profesionişti? Ca să vrea să fie lideri sau măcar parteneri de încredere în acest proces de reformă?
Reacţia de revoltă este una firească şi nu o putem nega, dar nu cred că ne ajută să depăşim această situaţie. Doar să ne revoltăm şi să punem presiune pe aceşti oameni nu-i va ajuta nici pe ei, nici pe noi cei revoltaţi. Ceea ce putem face e să avem încredere, să-i sprijinim și să le transmitem nevoile noastre în legătură cu ce pot face acești domni și doamne pentru educația din Moldova.
Ceea ce ne dorim părinţi, elevi, profesori şi manageri e să putem miza pe domniile voastre ca pe nişte promotori şi avocaţi ai reformei în educaţie în relaţia cu celelalte instituţii decidente, Ministerul Finanţelor, Parlament. Ca oameni care înţelegeţi importanţa educaţiei să-i convinegeţi şi pe ceilalţi că de aici încep toate. Dacă la acel nivel nu există o viziune despre cum trebuie să se dezvolte această ţară, măcar să vedem că cei din educaţie aveţi o viziune în baza căreia acţionaţi şi nu doar reacţionaţi la stimulii din sistem sau cei veniţi din partea partenerilor străini (închidem grădiniţe pentru că aşa ne cer finanţatorii, dar care este viziunea noastră despre educaţia preşcolară? etc.). Vrem să nu vă percepeţi funcţiile ca nişte joburi pentru supravieţuire, ci ca o şansă de a contribui la o schimbare în mai bine. Vrem să avem încredere în profesioniştii din minister şi direcţii, să ştim că acolo sunt cei mai buni specialişti în educaţie sau buni manageri dispuşi să fie permanent în dialog cu practicienii şi experţii din domeniu. Avem nevoie de voi încrezători, demni şi curajoşi, ca la capătul drumului să fim cu toţii mulţumiţi de ceea ce ne-a reuşit.
De la dial-up la Internet de mare viteză în educaţie!
Dacă am putut trece de la dial-up la internet de mare viteză şi suntem printre primii în lume, de ce nu am face acelaşi salt şi în educaţie?
Cred că în acest moment avem cel mai reformator şi cel mai curajos ministru al educaţiei pe care l-a avut vreodată Moldova. Am susţinut de la început reformele iniţiate de actuala echipă a Ministerului Educaţiei. Dar analizând mai atent lucrurile, am senzaţia că noi ne pierdem timpul cu repararea unei maşini, ba chiar a unei căruţe vechi de mai bine de un secol, în loc să ne gândim cum să facem să zburăm cu avionul. Îi punem termopane, aruncăm un lăptop în ea, scriem pe ea „Bine aţi venit!”, îi mai punem nişte cauciucuri noi în loc de roţi de lemn, dar ea tot căruţă rămâne, fără motor, fără GPS, cu un singur cal putere.
Dacă vrem să facem cu adevărat reformă în educaţie, trebuie să pornim de la întrebarea esenţială CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? LA CE NE FOLOSEŞTE? sau LA CE NE-AR PUTEA FOLOSI? Şi primii trebuie întrebaţi copiii. Poate doar ar trebui reformulată întrebarea în funcţie de vârstă, de exemplu: CE ŢI-AR PLĂCEA SĂ ÎNVEŢI? DESPRE CE EŞTI CURIOS SĂ AFLI MAI MULTE? CE AI VREA SĂ POŢI SĂ FACI? Ei, şi aici se aprind o parte din paiele din cap: Cuuuum să-i întrebăm pe cei mici??? Ei de unde să ştie ce le trebuie???(1.încredere?) Dar noi ăştia mari de unde ştim cum va arăta lumea peste 12 ani când termină ei şcoala sau chiar peste 17, dacă punem şi facultatea?????? Ei uite că aici apare o parte din răspuns: poate e mai puţin dacă nu deloc important ce fel de informaţii învăţăm şi mult mai important e să ştim să facem diverse chestii, inclusiv să învăţăm să gândim cu capul nostru, să avem părerile noastre şi să avem încredere în ele. În loc de teme de lucrare de control de genul „Explicaţi de ce „Mioriţa” este o perlă a creaţiei populare” mai bine să-i întrebăm pur şi simplu pe copii ce cred ei despre Mioriţa sau poate în general, îi interesează altă operă literară. Iar s-au aprins paile în cap? Cum să nu ştie copiii de Mioriţa??? Dar cine e în măsură să decidă Cine şi Ce trebuie să înveţe? (1.încredere? 2. libertate?).
E suficient să analizăm un pic ce spune psihologia modernă despre felul de a fi al omului şi neurologia despre cum funcţionează creerul nostru, ca să înţelegem că noi oamenii ne naştem UNICI fiecare în felul său, CURIOŞI şi cu DORINŢA şi NEVOIA DE A ÎNVĂŢA. Atenţie! Ne NAŞTEM cu dorinţa şi nevoia de a învăţa! Fiecare dintre noi.
Copiii nu trebuie impuşi sau făcuţi să înveţe, pentru că ei asta fac în continuu din momentul în care se nasc. Chiar şi când dormim în creerul nostru se întâmplă procese esenţiale pentru capacitatea noastră de învăţare, e timpul când lucrurile se aşează, iar creerul se limpezeşte de toxine şi face loc pentru noi cunoştinţe. Ceea ce înseamnă că odihna este la fel de importantă în procesul de învăţare, ca şi învăţarea în sine. Pentru specia umană e vital să înveţe pe tot parcursul vieţii. De aceea nu are niciun rost să speriem copiii cu note, lucrări de control sau examene. Acestea nu fac altceva decât să pună presiune şi să creeze stres, iar stresul e cel mai mare inamic al învăţării. Nu se poate face învăţare eficientă în condiţii de stres. Şi îi evaluăm cum, în baza unui barem? Acelaşi pentru toţi? Cât de relevant poate fi un barem, UN SINGUR barem pentru mii şi mii de copii şi TOŢI DIFERIŢI???
Cât de buni nu ar fi specialiştii care lucrează la elaborarea unei curricule, ei nu pot prevedea nevoile de învăţare a mii şi mii de copii. Acelaşi lucru valabil şi pentru manuale. La ce ne foloseşte o ţară de oameni cu aceleaşi informaţii bagate în cap??? Nu ar fi mai interesant şi mai eficient să avem cca 4 milioane de minţi diferite, de personalităţi originale? Vă imaginaţi ce interesant ar fi să trăieşti în Moldova? Vă imaginaţi câte idei şi câte soluţii interesante s-ar naşte aici? Şi dacă azi copiii nu merg cu drag şi de bună voie la şcoală, ca şi profii, de altfel, nu ar trebui să ne întrebăm ce e în neregulă cu sistemul nostru de învăţământ? De ce a ajuns şcoala şi notele să fie Bau-bau cu care sunt speriaţi copiii?
Ei bine, veţi spune, şi dacă renunţăm la curriculă şi la note şi la examene ce punem în loc? Cum ar trebui să arate şcoala? Şcoala şi pedagogii nu trebuie să facă nimic altceva decât SĂ CREEZE CONTEXTE DE ÎNVĂŢARE şi CONDIŢII PENTRU DEZVOLTAREA FIREASCĂ a fiecărui copil. Adică să nu încurce. Să nu strice ceea ce a pus natura în fiecare copil. Profesorii pot să propună, nu să impună şi mai pot să observe şi să fie atenţi la nevoile de învăţare a fiecărui copil pentru a-l ghida pe fiecare spre mai mult din ceea ce-l interesează. Şi ce mai pot face pedagogii e să colaboreze între ei pentru a ghida copii nu printr-o matematică, o literatură sau o chimie, ci să faciliteze contexte de învăţare complexe şi transdisciplinare, aşa cum este viaţa noastră. Noi, zilnic, acasă şi la serviciu nu rezolvăm probleme individuale de fizică, gramatică sau biologie, noi suntem implicaţi în procese complexe ce presupun cunoştinţe şi abilităţi din mai multe domenii deodată.
UIte, de exemplu finlandezii renunţă la predarea/învăţarea bazată pe materii şi trec la ceea ce se numeşte predarea fenomenelor. http://www.independent.co.uk/news/world/europe/finland-schools-subjects-are-out-and-topics-are-in-as-country-reforms-its-education-system-10123911.html Adică, în loc de lecţii separate de mate, literatură, geografie etc., elevii studiază fenomene complexe cum ar fi Uniunea Europeană sau „deservirea clienţilor”, ce implică cunoştinţe şi abilităţi multi şi transdisciplinare. Iar pentru profesori asta înseamnă să înveţe să lucreze în echipe. Şi în Finlanda sunt pedagogi care se opun reformei, dar ei au luat-o încet şi cu răbdare. Acesta e un exemplu de reformă ce porneşte de la întrebarea esenţială, CU CE SCOP SE FACE EDUCAŢIA? Şi dacă tot facem reformă în sistemul educaţional din RM, poate ar fi cazul să ne punem şi noi aceeaşi întrebare? Ce ar fi să ne angajăm în creearea unei şcoli cu adevărat moderne şi să nu pierdem timpul cu revizuirea unor manuale şi a unei curicule ce nu au nicio legătură cu realitatea secolului 21?
Ne vom trezi peste câţiva ani că avem table interactive în fiecare clasă, laptopuri pentru fiecare elev, dar învăţământ modern tot nu avem, că elevii şi profesorii în continuare merg cu scârbă la şcoală, fără să se întrebe la ce le foloseşte. Tehnologiile avansate sunt necesare, şcolile reparate şi dotate trebuie să fie normalitate în ţara noastră, dar asta nu va schimba principiile de funcţionare a unui sistem de învăţământ a cărui baze s-au pus în secolul 19. Şcoala trebuie regândită în funcţie de realităţile în care trăim şi cu deschidere spre viitor. Trebuie să schimbăm linia de telefon pe WiFi şi chiar conexiune prin satelit.
P.S. Elevă fiind într-o școală medie dintr-un centru raional, aveam mereu în cap o imagine a școlii perfecte. Discutam despre această școală a visurilor mele cu colegii mei și de multe ori găseam puncte comune. Pe parcursul anilor, această viziune despre cea mai bună școală se mai modifica, se mai completa. Pe atunci nu știam mai nimic despre psihologie și psihanaliză, despre educație pozitivă sau inteligență emoțională. Dar întotdeauna știam foarte clar că vreau să fie o școală în care contez eu-Copilul-Elevul, o școală în care părerile și dorințele mele contează pentru adulți. Și nu erau nici de departe vise despre munți de ciocolată sau timp petrecut în fața telvizorului la școală. Paradoxal(!) dar chiar și copil fiind îmi doream să învăț, doar că îmi doream să învăț lucruri cu adevărat interesante și utile, îmi doream să înțeleg la ce îmi folosește ceea ce învăț și îmi doream să încerc să fac diverse lucruri, nu doar să tocesc din cărți. Îmi mai doream să pot învăța de la TOȚI pedagogii mei respectul, demnitatea, deschiderea și nu autoritatea și obtuzitatea. Și iarăși paradoxal (!), dar aceleași lucruri și le doreau și colegii mei. Îmi amintesc că visam să nu stăm țintuiți în bănci la lecții, să putem circula prin clase, visam la o școală care să semene, mai degrabă, cu o casă mai mare, o școală care să fie caldăla propriu și la figurat, (în anii 90, am scris mult cu pixul înghțat printre degetele amorțite) și primitoare, în care putem și suntem încurajați să aducem tot felul de idei creative de ale noastre, ale elevilor și nu doar să executăm un program sau să fim actori în nişte evenimente planificate de profi.
De ce ne este frică când facem reformă?
Am fost azi la o masă rotundă. Una pentru şefi de direcţii de învăţământ şi manageri şcolari. O masă rotundă la care oamenii încercau să se lămurească ce e cu noul cod al educaţiei şi procesul de reorganizare a şcolilor, probleme, soluţii, idei, propuneri.
Am văzut acolo mulţi oameni bine-intenţionaţi, dar şi cu multe probleme, dileme, semne de întrebare. Unii au venit şi cu soluţii. Nu ştiu câţi din ei cred în soluţiile lor, pentru că am văzut şi multă disperare în ochii lor. Disperare că iar se vor întoarce în birourile lor de prin raioane, iar vor încerca să-şi spună că trebuie să mişcăm carul din loc şi… iar se vor împotmoli în şirul de probleme cotidiene, plus mentalităţi învechite, poate chiar propria mentalitate care în ciuda tuturor eforturilor, nu-i lasă să înţeleagă până la capăt ce-i cu modernizarea asta, că parcă calculatoare avem, profesorii merg pe la perfecţionări, da învăţământ ca în ţările civilizate tot nu avem.
Prima explicaţie care mi-a venit, e că aceşti oameni, ca şi majoritatea societăţii, atunci când vine vorba de soluţii pentru educaţie, de fapt încearcă să repare o maşină veche pentru care niciodată nu ne ajung bani. Da una foarte-foaaaarte veche. Când, de fapt, noi avem nevoie să înlocuim maşina nu cu una mai nouă, ci cu un avion, poate chiar cu o navă cosmică. Dacă tot ne-am apucat de reformă, haideţi să facem una de substanţă, o reformă a abordării, a felului cum vedem educaţia. Din start, multe din problemele pe care încercăm să le fixăm astăzi vor dispărea. De ce să schimbăm nu ştiu a câta oară sistemul de ghidaj al maşinii, când nava cosmică are un cu totul alt sistem de dirijare?
Nu de camere de luat vederi avem nevoie la BAC, ci de probe la care să nu ai de unde copia (probe de creativitate şi analiză), iar pentru asta avem nevoie nu de curricule stufoase elaborate timp de câţiva ani, care până ajung să fie implementate sunt depăşite, ci de profesori creativi care au încredere în potenţialul elevilor lor şi stabilesc împreună obiectivele pe care vor să le atingă. Pentru asta avem nevoie şi de un minister care să renunţe la monopol şi să aibă încredere în capacitatea elevilor, părinţilor şi profesorilor de a decide singuri ce şi cum vor să înveţe. Avem nevoie de profesori, care în primul rând sunt pedagogi şi psihologi, care sunt specialişti în învăţare şi psihologia copilului şi apoi specialişti într-un anume domeniu. Într-o lume în care orice informaţie este la un click distanţă, nu mai avem nevoie să memorăm ani, evenimente, locuri, nume. Avem nevoie să gestionăm această informaţie şi pentru asta avem nevoie de competenţe de analiză, de sinteză, avem nevoie să ştim să gândim, să ştim să învăţăm, să ştim să comunicăm, să avem încredere în capacitatea noastră de a crea, de produce informaţie nouă. S-a demonstrat demult că nu gazul şi cărbunii, ci oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei ţări, dar cu condiţia că acei oameni sunt deschişi la minte şi dornici să creeze, şi nu doar nişte muncitori cuminţi care execută întocmai ordinile. Aşa cum s-a demonstrat că atunci când nu primesc note, copiii au rezultate mai bune şi atunci când îi laşi să aleagă singuri, vor să înveţe mult mai mult decât atunci când li se cere. Şi astea nu sunt miracole, ci fapte dovedite ştiinţific.
De ce ne este frică, nouă, profesori, părinţi şi autorităţi când vorbim de schimbări radicale? Nu ne putem imagina cum vom lucra fără manuale şi curriculum de la minister? Nu ne imaginăm cum e să evaluezi fără să pui note şi etichetări? Nu crezi că copiii sunt dornici de învăţare prin natura lor? Şi nu ne vine să credem că chiar şcoala aşa cum este ea astăzi le seacă zilnic şi sistematic dorinţa de a învăţa, de ajungem să vedem copii de clasa întâi cu feţe plictisite? Nu ne putem imagina cum ar fi să nu înveţe toţi după aceleaşi programe? Ne e frică de ALTFEL şi de DIVERSITATE?
Ca un prim pas înainte de achiziţionarea navei cosmice, haideţi să facem un exerciţiu de sinceritate şi să recunoaştem de ce ne este frică. Ce ne ţine în loc?
Pentru că în zilele noastre nu trebuie să faci Harvard sau Oxford ca să afli mai multe despre cum funcţionează un sistem de învăţământ bazat pe încredere şi pe cunoştinţe de ultimă oră despre cum funcţionează mai eficient creierul nostru. E suficient să fii curios şi să intri pe net. Acolo sunt multe soluţii. La îndemâna fiecăruia dintre noi.
Să scriem O POVESTE DESPRE ÎNCREDERE
Acum câteva luni când am început să discut tot mai intens despre educație cu diversă lume, oamenii mă priveau, după care aruncau o privire în jos spre burtica mea care se ițea tot mai evident și îmi spuneau cu un zâmbet complice: ”Îți faci griji pentru viitor?” sau ”Pregătești terenul?” Adevărul e că lucrurile au coincis. Defapt, preocuparea mea pentru educație a început odată cu acumularea frustrărilor din timpul școlii. Pe când eram în clasa a 8-a, a 9-a ”pierdeam” ore întregi explicându-i lui tata cum aș vrea să fie școala mea. Îi explicam că eu vreau să merg la școală și vreau să învăț o groază de chestii, dar vreau s-o fac într-un fel plăcut și creativ și nu ca o corvoadă, iar la școală vreau ca părerile mele să fie ascultate și să conteze. Atunci nu știam nici un fel de teorii despre educație și nici youtube nu aveam ca să văd ce zic specialiștii despre acest subiect. A urmat facultatea, cu alte strategii despre educație născute în capul meu (chiar dacă acolo am avut parte de ceva mai multă libertate). A urmat și după-facultatea când toată lumea mă întreba dacă nu fac sau nu am făcut master (asta dacă nu întrebau când mă mărit). Am ajuns în sfârșit la master, după 5 ani de la luarea licenței. Dar n-am putut. De această dată nu am mai putut să mă conformez. După două semestre frecventate selectiv, am renunțat (nu fără mustrări de conștiință la acea vreme). Astăzi sunt foarte mândră de decizia mea și mai ales de faptul că am avut încredere în alegerea mea.
Ziceam că lucrurile au coincis. A coincis ieșirea la iveală a preocupării mele tot mai intense pentru educație și a capacității mele de a da formă viitorului, la propriu. E adevărat, că această capacitate, în proces de rotunjire continuă în ultimile luni, îmi dă, într-un mod aproape miraculos, o energie deosebită și o motivare care mă face să cred că sunt pe calea cea dreaptă. De când am început să mă gândesc intens la proiecte educaționale pe care aș vrea să le fac, o clipă nu am avut senzația că nu voi reuși sau că nu aș face ce trebuie. Am început, încă acum mai bine de un an, cu idei despre și pentru casa bunicilor, care a rămas în grija copiilor și a nepoților și căreia am vrea să-i redăm viață, organizând în ea activități educative și culturale pentru oamenii din sat, dar mai ales pentru copii. Am și încercat de câteva ori și reacțiile au fost încurajatoare. Deși încă nu am pus pe roate activitățile de acolo, din start m-am gândit că asta nu ar fi deajuns. Am simțit că e nevoie de ceva mai mult. Și iată-mă astăzi, în ajun de Prima neConferință Upgrade în Educație când reacțiile sunt și mai multe, și mai încurajatoare, iar convingerea mea că sunt pe calea cea dreaptă se consolidează și mai mult.
Oamenii sunt interesați de educație, îi preocupă și chiar îi doare. Unii știu exact ce vor, alții încă nu au conștientizat, dar au o intuiție care le spune că s-ar putea și altcumva, și mai fain.
Unde aș vrea să ajung pornind pe această cale? Mai sunt câteva săptămâni până voi începe cu adevărat să înțeleg care este sensul din spatele expresiilor ”responsabilitate pentru viitor”, ”grija pentru copiii noștri”, pe care colegele mele cu care am pornit Upgrade în Educație o știu deja. Ceea ce știu acum cu siguranță este că copilul meu încă n-a citit nicio carte despre Cum să…. Cum să te descurci în apele amniotice ale mamei, Ce să faci când mama te poartă pe la o groază de întâlniri, dă telefoane și stă la calculator, Cum să te naști fără traume sau Cum să comunici cu moașa și restul personalului din maternitate. Nici cărți despre supt, dormit și stat în brațe nu i-am luat. Și vor fi încă multe alte lucruri importante pe care copilul meu, ca toți copiii din lumea asta le va ști miraculos, dar atât de firesc, cumva de undeva: cum să învețe să meargă, să vorbească sau să deosebească o față veselă de una tristă. Vreau să știu să am încredere în copilul meu și să știu să-mi păstrez această încredere în orice circumstanță. Asta vreau. Pentru că dincolo de orice, o poveste de succes despre educație este o poveste despre ÎNCREDERE.
Peștele, Undița și Țurțurele
Atunci când spunem: ‘săracului nu-i da peștele, ci învață-l să pescuiască’, înțelegem că e mai important să știi să prinzi pește decât să primești unul de pomană. Din simplul motiv că pomana ai putea s-o primești o singură dată, pe când, pescar fiind, ai putea să prinzi pește de câte ori ai nevoie și cât vrei tu. Și dacă vrei cu adevărat să ajuți omul, oferă-i o abilitate, nu un bun, pentru a-l ajuta să-și depășească condiția (de sărac, în acest caz).
În anul 2014, al secolului 21, un elev din clasa a doua de la o școală din Chișinău are drept temă pentru acasă să învețe pe de rost o poezie despre țurțuri, care povestește cum Oana stă în casă și privind pe geam o umple tristețea la vederea țurțurilor în proces de topire. Și aceeași poezie, trebuie transcrisă FRUMOS în caiet.
Ce a primit elevul de clasa a doua realizând această temă pentru acasă? Pește sau undiță? Nota, fie ea și 10, nu cred că valorează mai mult decât o coadă de pește în toată afacerea asta. Mă întreb ce cunoștințe, dar mai ales abilități a obținut elevul în urma acestor acțiuni și la ce îi vor folosi???
Se va antrena să scrie frumos? Când ultima dată vi s-a mărit salariul sau măcar ați fost lăudat de șef pentru scrisul frumos? Sau poate ați luat un job datorită acestei abilități? Sau ați primit aprecierea prietenilor pentru caligrafia impecabilă?
Sau își va antrena memoria? Să zicem că o memorie bună îi va fi de folos dacă va urma o carieră de actor. Acum mă întreb dacă actorii când își învață textele, le memorează mecanic sau fac niște legături logice care îi ajută să ÎNȚELEAGĂ și să TRANSMITĂ mesajul textului?
Iată și poezia cu pricina:
Țurțurul
de Nina Casian
Dintr-un picur, doi şi trei,
Streaşina a prins polei.
Ţurţuri lunguieţi, de gheaţă,
Strălucesc de dimineaţă.
Oana stă privind afară
Soarele de primăvară.
Barba gheţii străvezie
Scânteiază-n raza vie.
Când, deodată, jale-adâncă!
Ţurţuru-ncepu să plângă.
Stropi de apă, limpezi, iată,
Cad din barba sa-ngheţată.
Oana, nu te întrista!
Noaptea, apa va-ngheţa
Şi, din picurii zglobii,
Mâine ţurţuri noi vor fi.
Cred că această poezie ar fi mult mai utilă la o lecție de științe ale naturii, pentru a explica copiilor stările de agregare a apei. Dar ce păcat!!! în școlile noastre lecțiile de limbă română n-au nici o legătură cu cele de științe ale naturii și ar fi o adevărată nebunie, din punctul de vedere al profesorilor și a multor părinți, să se citească poezii la științele naturii sau în loc de texte caligrafice în caietul de română, copiii să deseneze țurțuri așa cum și-i imaginează ei, colorați și de toate formele.
De ce ne ducem copiii la școală? Ce ar trebui să învețe acolo?
Sistemul de învăţământ modern nu mai este deloc modern
Dana a comentat la postul precedent şi a punctat foarte bine:
Problema sistemului de învățământ modern, așa ne place nouă să-i spunem, este că el nu mai e modern deloc. Să nu uităm că acest model a fost introdus și dezvoltat prin reformele lui Bismarck, care evident, își dorea cetățeni obedienți și performanți într-un stat național și industrial nou format. Să nu uităm nici de un alt component, anume iluminismul, la bazele căruia stă ideea de rațiune și de științe, și care, la rândul său, a influențat reformele lui Bismarck. Nu sugerez ca iluminismul este ceva rău, deși își are păcatele sale, dar din cauza acestuia, anumite științe, cum ar fi cele exacte, au devenit mai importante decât alte științe. Aici mă refer la psihologie, căreia i-a trebuit o lungă perioadă să-și capete respectul în rândul oamenilor de știință.
Astăzi, când se iau decizii cu privire la sistemul de educație, se uită complet de faptul că suntem oameni, iar psihologia și teoriile despre comportamentul uman nu prea sunt luate în calcul. Ceea ce contează sunt indicatorii statistici măsurabili, i.e. câți au fost instruiți, câți au luat calificative bune/rele, câte obiecte trebuie introduse în curriculum școlar etc. Când ultimele teorii ale psihologiei privitor la felul cum funcționăm noi ca oameni vor sta la baza deciziilor despre cum trebuie organizat sistemul de învățământ, atunci vom avea oameni mai fericiți. Iar chimia și fizica, foarte importante de altfel, vor fi predate în așa fel încât să-i provoace pe copii, nu să-i frustreze, așa cum se întâmplă acum.
Foarte bune aceste precizări. Întradevăr, sistemul de învăţământ pe care îl avem astăzi este acelaşi de acum 150 de ani. În spaţiul românesc, cel mai mare reformator al învăţământului a fost Spiru Haret (1851 – 1912), ministru al educaţiei în mai multe rânduri şi care pentru acele timpuri a făcut multe şi bune. Problema e că de la Spiru Haret încoace nimeni nu s-a ocupat de o reformare reală a sistemului. A scoate sau a introduce câte o materie nu înseamnă reformă. Sistemul pe care îl avem şi astăzi a fost bun pentru o societate industrială ce avea nevoie de executanţi disciplinaţi, care ştiu să scrie şi să socoată. Şi chiar dacă şcoala ar continua să educe elevii doar pentru economie, tot ar trebui să înţelegem că, astăzi, plus valoarea e dată mai ales de creativitate. Oamenii creativi şi inovatori sunt cei care pun pe picioare afaceri fabuloase într-o lume în care totul pare să fie inventat. Iar creativitatea nu poate fi încurajată într-o sală de clasă cu bănci în 3 rânduri şi cu un profesor în faţă cu autoritate absolută şi într-o societate în care virtutea maximă a unui copil e să fie ASCULTĂTOR!
Dar chiar şi pe vremea lui Spiru Haret, învăţământul primar (care era obligatoriu pe atunci) includea şi cunoştinţe despre deprinderi de viaţă. Într-o carte de pe timpul românului, din care a învăţat bunica mea şi care includea toate materiile pentru clasele primare erau şi lecţii pentru fetiţe despre cum ar trebui să-şi îngrijească pruncul viitoarea mamă, sau lecţii de igienă. Iar cataloagele din şcolile româneşti de până la venirea comunismului conţineau şi informaţii despre condiţiile de viaţă ale elevului şi trăsăturile caracterului său.
Şi iată deja clasicul discurs al lui Sir Ken Robinson despre relaţia şcolii cu creativitatea. Un discurs care i-a inspirat pe mulţi şi chiar i-a determinat pe unii părinţi să-şi retragă copiii din şcoală şi să le ofere posibilitatea de a alege singuri ce vor să înveţe (e şi ăsta un subiect, care poate părea controversat, dar pe care sper să-l discutăm pe acest blog). Cred că cea mai importantă idee a discurisului lui Robinson este că a doua mare provocare a sist. de educaţie după alfabetizare va fi stimularea creativităţii!!!
Cum ar trebui să fim educați ca să fim fericiți?
Ce urări îşi fac oamenii cel mai des la sărbători sau cu diverse alte ocazii?
Cu riscul de a ne repeta, parcă nu găsim nimic mai bun a ura celor dragi decât:
– Sănătate! (că-i mai bună decât toate!)
– Fericire!
– Cei dragi să-ţi fie mereu aproape!
– Prieteni adevăraţi!
– Bani! adică prosperitate
– Succese în ceea ce faci (realizări profesionale)!
– şi în proporţii diferite – Noroc!!!
Banal, dar parcă nu chiar lipsit de sens!
Dar întrebarea mea nu este despre originalitate, ci despre ce învăţăm de-a lungul vieţii despre toate acestea? Ce învăţăm despre sănătate, fericire, relaţiile cu cei dragi, prosperitate şi succes, în familie şi la şcoală? Putem învăţa despre toate astea şi dacă da, cum?
Cum ar trebui să fim educaţi de părinți, bunici și profesori ca să ştim să fim sănătoşi, fericiţi, să fim în relaţii bune cu oamenii care ne înconjoară, să fim prosperi şi să reuşim în domeniile în care activăm?
Neîncrederea că toate acestea ar depinde direct de noi, ne îndeamnă să adăugăm la urările noastre un strop sau un car de noroc, în speranţa că soarta va avea grijă de cel căruia îi dorim tot binele din lume.
Şi cât de la voia întâmplării nu ni s-ar părea toate aceste premize ale unei vieţi frumoase, în lumea noastră, există suficiente cunoştinţe despre fiecare dintre aceste aspecte. Oamenii nu doar şi-au dorit dintotdeauna să fie mai sănătoşi şi mai fericiţi, dar au încercat şi să afle ce se poate face în acest sens.
La şcoală, de mici, suntem păcăliţi că fericirea şi împlinirea noastră ar depinde de cât de bine ştim să rezolvăm ecuaţiile cu două necunoscute şi cât de frumoase ştim să facem introducerile la comentariile literare (că restul oricum e copiat de prin tot felul de cărţi). Şi astfel, suntem înscrişi într-o cursă după note maxime, suntem apreciaţi şi lăudaţi şi arătaţi la televizor dacă luăm BAC-ul cu 10 pe linie, admiraţi când absolvim facultatea cu brio, după care mai facem vreo 2 masterate şi cel puţin un doctorat la diverse universităţi din afară şi nu ştiu de ce după toate astea oricum nu suntem fericiţi. Probabil nu am făcut facultatea sau masterul care trebuia, îşi spun unii, cuprinşi de o mie de îndoieli privind parcursul ales şi tot amânând momentul când vor intra în viaţa reală, aplicând la încă o facultate. Termină prin a-şi găsi un job sigur şi poate bine plătit, sperând la avansări pe scara ierarhică, direct proporţionale cu stresul şi timpul petrecut la serviciu şi nu cu familia (dacă au apucat să şi-o facă) şi continuând să se întrebe ce trebuie să mai facă ca să fie fericiţi sau când în sfârşit vor începe o viaţă fericită. Când? De la o luni, după Anul Nou sau imediat ce te întorci din vacanţa în care ai obosit şi mai tare, aşa cum ţi-ai promis de o mie de ori sau după operaţie şi după ce închei cursul de tratament de 2 luni, asta dacă ai reuşit să ajungi la medic şi ţi-au ajuns banii de medicamente.
Şi de ce învăţăm atât de puţin despre sănătate la şcoală şi mai nimic despre emoţiile, trăirile noastre și ce este fericirea, despre cum să relaţionăm cu ceilalţi, despre cum să ne cunoaştem pe noi şi să-i înţelegem pe alţii? Nu există nici o materie despre gestiune, a timpului, a banilor şi nimeni nu ne întreabă ce ar însemna succesul în viziunea noastră.
Cred că de aici trebuie să înceapă reforma în educaţie! Da, e bine să adaptăm programa la nevoile pieţii şi să avem mai multe materii practice, dar nu putem să continuăm să vedem elevii doar ca viitoare instrumente de lucru în cadrul unei economii. Dincolo de medici, ingineri, manageri, profesori, croitori, strungari, agricultori, noi toţi suntem, în primul rând, oameni şi avem dorinţe atât de fireşti: vrem să fim fericiţi şi sănătoşi, să-i avem pe cei dragi alături şi să avem relaţii frumoase cu ei şi da, după asta vrem să fim şi prosperi şi să reuşim în ceea ce facem. Și toate astea depind atât de puțin de media la BAC. Să punem carul şi boii la locul lor şi să înţelegem că un copil fericit are mai multe şanse să înveţe să rezolve o ecuaţie cu două necunoscute şi nu invers. Să învăţăm să învăţăm, după care fiecare dintre noi va putea învăţa orice îl interesează.
În lumea asta mai mult sau mai puțin modernă există suficiente cunoștințe despre inteligența emoțională, adică capacitatea noastră de a percepe și gestiona emoțiile pe care le trăim și există chiar programe adaptate pentru școli. Și asta pentru că oamenii de știință au dovedit că inteligența emoțională este mai importantă în atingerea succesului, decât cea academică, măsurată în IQ, ceea ce explică mirarea profesorilor cum de Nătărăul ăla care nu putea scrie o compunere a juns Șef. Există chiar și programe în care înveți ce este fericirea sau cursuri despre managementul timpului și a banilor, inclusiv pentru copii și tineri, există programe despre valori și obiective, ca să nu mai spun despre programele practice de comunicare în diverse contexte ale vieții sau cele de sănătate. Totul e să vrem. Să vrem să educăm oameni și nu doar reprezentanți ai unor profesii și meserii.
cueducatiacefacem 