De ce nu avem bani pentru educaţie

E trist să auzi de la oameni care lucrează în funcţii de conducere din educaţie, la minister sau direcţii de învăţământ că nu putem face una sau alta, nu putem face reforme în educaţie pentru că nu avem bani. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea pentru o acţiune sau alta, nici nu vă gândiţi la aşa ceva pentru că nu sunt bani şi asta e de domeniul fantasticului. Da, poate că ar fi bine şi frumos să facem aşa, chiar necesar şi urgent, dar nu se poate. Nu sunt bani şi nimeni n-o să ne dea! Cam acelaşi discurs l-am auzit la distanţă de câteva zile de la un angajat al ministerului educaţiei şi de la unul dintr-o direcţie municipală de învăţământ în două contexte diferite în care se discuta despre reforme ce vizează dezvoltarea resurselor umane din educaţie.

Prima reacţie pe care am avut-o eu ca părinte preocupat de ce voi putea să-i ofer copilului meu a fost de revoltă. Aş fi înţeles un astfel de discurs venit din partea unui angajat al Ministerului de finanţe, de exemplu. Dar să auzi de la oameni care de ani de zile lucrează în sistemul de educaţie cum pun cruce pe ei şi pe tot sistemul e trist, e revoltător şi e dureros. Mă aşteptam de la aceşti oameni să spună că vor face tot ce pot măcar pentru faptul că trag la turta lor, în caz că nu au o înţelegere de profunzime a reformei.

Banii niciodată nu sunt deajuns, oricâţi ar fi. Întrebarea e cum îi cheltuim? Cum stabilim priorităţile? În funcţie de ce principii? De la ce viziune de ţară sau sistem pornim atunci când împărţim banii? Şi dacă nu există o astfel de viziune, fiecare trage la turta lui, care la armată, care la sănătate, care la drumuri. Dar cine trage la educaţie?

După ce mi-am potolit starea de revoltă am încercat să fiu empatică, să mă pun în locul acestor oameni şi să înţeleg ce atitudini, ce sentimente i-ar determina să aibă o astfel de reacţie defensivă şi de negare când vine vorba de reforme. Şi am ajuns să mă întreb ce putem face pentru ei ca să-şi capete sau recapete încrederea în ei ca profesionişti? Ca să vrea să fie lideri sau măcar parteneri de încredere în acest proces de reformă?

Reacţia de revoltă este una firească şi nu o putem nega, dar nu cred că ne ajută să depăşim această situaţie. Doar să ne revoltăm şi să punem presiune pe aceşti oameni nu-i va ajuta nici pe ei, nici pe noi cei revoltaţi. Ceea ce putem face e să avem încredere, să-i sprijinim și să le transmitem nevoile noastre în legătură cu ce pot face acești domni și doamne pentru educația din Moldova.

Ceea ce ne dorim părinţi, elevi, profesori şi manageri e să putem miza pe domniile voastre ca pe nişte promotori şi avocaţi ai reformei în educaţie în relaţia cu celelalte instituţii decidente, Ministerul Finanţelor, Parlament. Ca oameni care înţelegeţi importanţa educaţiei să-i convinegeţi şi pe ceilalţi că de aici încep toate. Dacă la acel nivel nu există o viziune despre cum trebuie să se dezvolte această ţară, măcar să vedem că cei din educaţie aveţi o viziune în baza căreia acţionaţi şi nu doar reacţionaţi la stimulii din sistem sau cei veniţi din partea partenerilor străini (închidem grădiniţe pentru că aşa ne cer finanţatorii, dar care este viziunea noastră despre educaţia preşcolară? etc.). Vrem să nu vă percepeţi funcţiile ca nişte joburi pentru supravieţuire, ci ca o şansă de a contribui la o schimbare în mai bine. Vrem să avem încredere în profesioniştii din minister şi direcţii, să ştim că acolo sunt cei mai buni specialişti în educaţie sau buni manageri dispuşi să fie permanent în dialog cu practicienii şi experţii din domeniu. Avem nevoie de voi încrezători, demni şi curajoşi, ca la capătul drumului să fim cu toţii mulţumiţi de ceea ce ne-a reuşit.